Epaminonda's Blog.....: august 2026

Berea în România este cea mai populară băutură alcoolică, fiind produsă pe teritoriul țării cel puțin din secolul al XIV-lea. În anul 2020, în România erau 68 de berării active, iar consumul de bere pe cap de locuitor era de 86 de litri pe an.

Cele mai mari companii producătoare de bere din România sunt Ursus Breweries, deținută de Asahi Group Holdings Ltd – cu trei fabrici de bere (Brașov, Buzău, Timișoara), și Heineken România (denumită anterior Brau Union România), care deține patru fabrici de bere în Constanța, Craiova, Miercurea Ciuc și Târgu Mureș. Alte companii importante sunt Bergenbier, deținută de Molson Coors, care are locații la Blaj și Ploiești și Tuborg România (denumită oficial United Romanian Breweries), parte a Grupului Carlsberg, care are o fabrică de bere în Pantelimon. Alte companii naționale sunt European Drinks, care deține o fabrică de bere în Sudrigiu, Romaqua Group, care deține o fabrică de bere în apropiere de Alba Iulia, Albrau, cu sediul în Onești, care produce propriile mărci de bere, precum și mărci pentru lanțurile de supermarketuri sau hipermarketuri din țară, și Martens (fosta fabrică de bere Robbere) Galași, deținută de Bierbrouwerij Martens din Belgia din 1998, care produce, de asemenea, atât mărci de bere dedicate, cât și mărci proprii. Alte două companii mai mici care operează preponderent regional sunt Bermas, cu sediul în Suceava și Imex, cu sediul în Satu Mare. Romanii sunt printre cei mai mari consumatori de bere din Europa. In medie, pe an, un roman consuma 80 de litri. Iar mai mult de jumatate din aceasta cantitate este reprezentata de berea la pet, nu tocmai cea mai eleganta bautura alcoolica conceputa vreodata. Exista si variante de bere romaneasca mai atragatoare din punct de vedere al prezentarii si cu un gust mult superior. Este vorba despre berea artizanala, fabricata in micro-berarii cu standarde inalte de calitate. Numarul micro-berariilor a crescut semnificativ in doar zece ani. Iar pentru rafinamentul ei, tot mai multi romani aleg sa consume bere romaneasca artizanala. Important de știut ar fi o precizare de dinainte de 1989 privind etichetarea berii românesti. Standardul de stat, adică S.T.A.S. –ul prevedea afişarea pe etichetă a E.P.-ului şi nu a procentului de alcool. E.P. sau grade Plato vine de la Extract Primar (sau primitiv) şi reprezintă procentul de zaharuri, proteine şi vitamine în mustul de bere, înainte de fermentare. Determinarea se face prin evaporarea a 100 de grame de lichid, iar substanţa uscată rămasă se cântăreşte. Privind vechile etichete, mulţi se miră, admirativ, ce ,,tari’’ erau acele beri pe care scrie de ex. 11%. Pentru orientare, un E.P. de 11,3% – 11,6% corespunde aproximativ cu alcool 5,1%.

În această serie de articole voi prezenta câteva fabrici românești și sortimente de bere produse la noi în țară – în acest caz Oradea (poza de deasupra).

Oradea are o veche și îndelungată tradiție în producerea, comercializarea și consumul de bere.

Povestea începe in anul 1717, în apropierea cetăţii din Oradea, unde, in locul numit “fierbătorie de bere” se producea, sub patronajul comunitatii orasului si a Capitlului romano-catolic celebrul lichid blond-brun.

Se pare că a fost prima fabrică de bere din România. Pe la 1727, pe malul stâng al pârâului Peţa, în Seleuş, exista o a doua fierbătorie de bere orădeana denumita Braxa Dominalis care producea bere blondă şi neagră. Pe acest loc sau în vecinatatea lui va aparea mai tarziu o fabrica de bere.

Nu stim ce fel de bere au băut oradenii in urmatorii 100 de ani, cert este că producţia locală a durat puţin iar fabrica a intrat în faliment in perioada anului 1875-1895.

In 1896 are loc reorganizarea fabricii aceasta căpătând denumirea de Fabrica de Bere, cu aburi, Oradea-Seleus “Lowy Ignaz” si scoţând pe piata, timp de patru ani, bere Szent Laszlo (Sfantul Ladislau) si Marcziusi (Bere de Martie).

In aceasta perioada se deschide si o berarie moderna, cu “culina escelenta si serviciu promt” situata in casa Jiga (pe Str. Nicolae Jiga).

Dupa 1900 fabrica de bere se numea “Hungaria” şi avea o productie de bere care în anul 1912 ajungea la 18500 hectolitri, de 10 ori mai mult decat la 1900.

Berea produsa în aceasta perioadă purta numele de “Goliath”. Pe parcursul următorului deceniu fabrica isi schimba de mai multe ori proprietarii iar in 1922 devine societate pe actiuni si capătă denumirea de Fabrica de Bere Dreher-Haggenmacher S.A..

Ea il are în consiliul de administratie si pe Aurel Lazar. In 1923 firma ia in chirie si fabrica de bere Nopcsa din Aradul Nou care devine subunitate a fabricii de la Oradea, aici fabricandu-se malţul.

Fabrica producea bere blondă şi neagră în sticlă precum şi bere cu concentratie slabă de alcool. Principalele sortimente erau Berea de Martie şi berea Salvator producţia urmând să se diversifice în urmatorii ani. Mărcile produse la Oradea ajung si pe piata din capitala in jurul anului 1923, concurând puternic sortimentele autohtone Luther si Bragadiru.

Mărcile orădene interbelice erau Dreher-Hanggenmacher, Bak (Ţapul-bere suprasaturată cu malţ si valoare nutritivă ridicată), Dacia, Herkules, berea blondă specială Szent Laszlo, Tur (Soimul peregrin), Komlo Gyongye (Perla hameiului) si Gazda. In 1943, fabrica de bere edita pentru clienţii săi şi un calendar de buzunar. Aceasta cuprindea tot ce trebuia să stie un cetatean respectabil: mersul trenurilor spre şi dinspre Budapesta, un tabel caloric, indicaţii privind modul de calculare al dobânzilor bancare, indicatoare de circulatie rutieră, un tabel cu marile orase ale lumii precum si cu sistemul monetar international şi unitatile de masură. Miniagenda continea informatii despre berea produsa de fabrică, valorile nutritionale si temperatura de pastrate a berii in pivnite precum si numeroase reclame care lăudau calitatea inegalabilă a berii de la Oradea.

Sloganurile publicitare scoteau in evidenţă proprietatile nutritive ale berii, dovedite de specialistii berlinezi Dr. Solomon si Dr. K. von Noorden:

Berea Dreher-Hanggenmacher- pâine fluidă!
Berea Dreher-Hanggenmacher este hrănitoare şi dătătoare de energie!
Sortimentele de bere Dreher-Hanggenmacher conţin cele mai multe vitamine - şi nu in ultimul rând, mesajul cel mai convingator:
Consumul sistematic de bere asigură viaţă lungă

Fabrica de Bere Dreher-Haggenmacher a fost nationalizată in 1948 si a mai functionat incă 52 de ani. In 1955 fabrica trece de la combustibil solid (carbune) la pacură. In 1972 se uneşte cu Fabrica de Spirt si Drojdie devenind Interprinderea de Bere Spirt si Drojdie Oradea. Sortimentele produse in aceasta perioada sunt : Berea hipoglucidica, Bihor, Sport, Felix, Stăncuţa, Carpati si Bucegi. Dupa 1989 economia de piata impune schimbarea denumirii marcilor. Apar berile Crisana Premium, Iadolina, Clasic, Crisana Favorit, Crisana bere bruna speciala. În urma licitatiei organizate la 25 martie 1999, Fondul Proprietatii de Stat îşi vinde partea sa din actiuni reprezentând un procent de 39% societăţii Evro Impex Oradea SRL (actionara a firmei Romexa Oradea SA) pentru o suma de 4 miliarde de lei. Firma Romexa SA a ramas in memoria colectiva ca patroana a productiei de oua cu surprize Kinder. În urma licitatiei, noii proprietari se angajau să păstreze încă 3 ani obiectul de activitate al fabricii şi să il diversifice prin producerea de produse din ciocolată. Nu ştiu dacă berea merge cu ciocolata, se pare ca in cazul acesta nu. Suntem la inceputul anului 2000 când fabrica de bere intra in pierdere (aici e o poveste lunga) pentru depăşirea acesteia fiind necesară o investitie calculată la 30 miliarde lei. Prin urmare, proprietarul decide demolarea ei şi dezafectarea terenului în vederea construcţiei unui centru comercial si al unuia de agreement. În data de 1 februarie 2001, la orele 15 si 11 minute fix, a inceput actiunea de demolare a fabricii- toate corpurile de clădire (majoritatea datând din perioada interbelică), toate utilajele, tot. Demolarea s-a realizat prin metode clasice (implozie) şi s-a desfaşurat fără evenimente. La urma urmei, cladirile nu vorbesc. Pe terenul fostei Braxa Dominalis se construieste primul mall din municpiul Oradea - Lotus. Fierbătoria de bere de la Oradea a rezistat, de-a lungul timpului, unor numeroase schimbări de proprietari, recesiuni economice, faliment, decizii manageriale gresite, datorii, două războaie mondiale, vremii (in 1945 un viscol puternic distruge cosul de eliminare a gazelor rezultate în urma arderii combustibilului), perioadei comuniste şi celei de tranzitie. A produs numeroase sortimente de bere, unele cu nume de personaje celebre. Berea ei a fost considerata mai tot timpul, un element nutritiv esenţial:), a fost degustată de oradeni de vază şi a însotit mai toate ieşirile la “iarbă verde” ale locuitorilor acestui oras. Combinaţia care se pare ca i-a fost, în mod surprinzator, fatală, a fost privatizarea defectuoasă de după Revoluție și prostul managemet al conducerii.

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

UN AFORISM - de Radu Beligan

UN CAREU DE DEFINIȚII

REZOLVAT

O EPIGRAMĂ PROPRIE

UN DUEL EPIGRAMATIC

__________xxx__________

CÂTEVA

MEDALII ȘI INSIGNE

DIN JUDEȚUL VRANCEA

Informații generale despre medalistică și subiectul ei de studiu, MEDALIA, poți citi în articolul “Le Havre – Franța”.

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă și culoare, confecționat din materiale diverse, preponderent metalice, purtat la reverul hainei, la șapcă, pălărie sau bască și care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenența unei persoane la o organizație, la un club, la o asociație,etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenența la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizație politică, civică, religioasă, de identificare asociații, de nivel pregătire-calificare, de participant la unele manifestări sportive, culturale, artistice și de altă natură, etc.

(Mausoleul eroilor de la Mărășești și generalul Eremia Grigorescu)

Societatea Numismatică Română - Secția Brașov

105 ani de la Bătălia de la Mărășești 06.08.1917 - 03.09.1917

General Eremia Grigorescu - artizanul bătăliilor de la

Mărășești și Oituz 1863 - 1919 - Pe aici nu se trece!

Piesa de mai sus este o frumoasă medalie, realizată din metal cu email policrom, având diametrul de 80 milimetri, care a fost conferită P.S.Galaction (n.17 mai 1953), episcopul Alexandriei și Teleormanului și membru al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Medalia este dedicată comemorării în anul 1919 a 105 ani de la Bătălia de la Mărășești. Ea a fost realizată din inițiativa Secției Brașov a Societății Numismatice Române, prin președintele său – colonel Ștefan Samoilă.

Bătălia de la Mărășești (6-16 august 1917) a fost cea mai importantă operațiune militară desfășurată de către Armata Română în timpul primului război mondial, fiind totodată și una din cele mai importante operații desfășurate de trupele aliate pe parcursul războiului. A fost o operațiune complexă, de apărare și menținere a liniei frontului punctată cu numeroase riposte ofensive din partea românilor, în condițiile în care armata rusă era în plină disoluție revoluționară. Pierderile trupelor române în morţi, răniţi sau dispăruţi se cifrează la 610 ofiţeri şi 26800 soldaţi şi gradaţi. Trupurile neînsufleţite ale multor eroi căzuţi în această bătălie odihnesc somnul de veci în grotele Mausoleului de la Mărăşeşti. Să nu îi uitâm niciodată! Ei s-au jertfit pentru ca noi să trăim mai bine. Trăim oare?

Unul dintre eroii victoriei Armatei României de la Mărășești a fost generalul Eremia Grigorescu. S-a născut la 28 noiembrie 1863, în localitatea Târgu Bujor, a absolvit Școala de Ofițeri de Infanterie și Cavalerie în anul 1882 la București, apoi în anul 1886 a absolvit Școala Specială de Artilerie și Geniu, în anul 1886. În perioada 1887-1889 a urmat un stagiu de perfecționare în arma artilerie și în probleme de administrație militară pe lângă Ministerul de Război Francez, concomitent absolvind Facultatea de Matematică de la Sorbona. A îndeplinit mai multe funcții militare, iar după ce a devenit comandantul Brigăzii 3 Artilerie. în anul 1911. de la 6 aprilie 1913 până la 18 februarie 1914 a exercitat funcția de Director superior al Direcției personalului din Ministerul de Război, ulterior revenind la comanda Brigăzii 3 Artilerie, până la 1 noiembrie 1915, când a fost numit la comanda Diviziei 14 Infanterie. Artilerist și matematician eminent, ofițer de o desăvârșită probitate morală, a făcut parte din diferite comisii însărcinate cu achiziționarea de material și armament necesare armatei române (explozibil de la uzinele germane “Troisdorf” și “Durer”, arma de infanterie cu repetiție Manlicher, model 1893, obuzierul și tunul de câmp „Krupp”, model 1904), fiind trimis în Germania, Anglia, Rusia, ca observator la marile manevre sau în vizită la diferite unități militare. Cu puțin timp înainte de decretarea mobilizării, în 1916, i s-a încredințat comanda Diviziei 15 Infanterie, pe care a condus-o în luptele din sudul Dobrogei. Transferat împreună cu marea unitate pe frontul din Moldova în septembrie 1916, a participat la prima bătălie de la Oituz în octombrie 1916. Opunându-se forțelor inamice care declanșaseră ofensiva în trecătoare, Grupul „Oituz”- constituit din diviziile 15 infanterie și 2 cavalerie – a stăvilit înaintarea acestora și, printr-o serie de contraatacuri violente, le-a respins peste frontiera existentă la vremea respectivă. Cu acest prilej, generalul Eremia Grigorescu a lansat lozinca “Pe aici nu se trece”, iar marea unitate și-a câștigat denumirea de „Divizia de fier”. Până în vara anului 1917, se impusese deja ca “o figură mare și interesantă a războiului nostru. Era întruchiparea tipului clasic al soldatului de rasă - așa cum arăta Constantin Kirițescu - mândru ca un muschetar, viteaz ca un cavaler medieval. Pe lângă acestea, o solidă educație militară și tehnică, un ochi sigur și o energie de fier. Optimismul său robust își găsea expresiunea în formele romantice, ce deveneau populare, impresionau corpul ofițeresc și masele soldățimei și le ridica moralul. Deviza lui “Pe aici nu se trece” devenise celebră. Cu faima ei trecuse generalul de pe frontul Oituzului pe acela al Mărășeștilor. Domina cele mai grele situații printr-o neturburată încredere în sine”. În timpul bătăliei de la Mărășești din iulie – august 1917 generalul Eremia Grigorescu a fost numit comandant al Armatei 1, pe care a condus-o la victoria ce avea să-l consacre definitiv în galeria marilor conducători de oști din istoria militară. Marile unități din subordinea sa – constituite în dispozitivul defensiv din poarta Focșanilor, bazat pe principiul apărării active – au oprit ofensiva Grupului de armate al feldmareșalului August von Mackensen, silindu-l prin contraatacuri viguroase să bată în retragere. Referindu-se la calitățile de comandant ale generalului Eremia Grigorescu, mareșalul Alexandru Averescu îl considera un adevărat “general de câmp”, iar mareșalul Constantin Prezan aprecia că acesta “a infiltrat ofițerilor și trupei […] o desăvârșită încredere în victorie, punându-i astfel în măsură de a susține dese și impetuoase atacuri și contraatacuri cu rezultate strălucite, contra unui inamic mult superior ca număr”. Între 24 octombrie și 29 noiembrie 1918 a fost ministru de Război în guvernul condus de generalul Constantin Coandă. În scurta perioadă cât a fost ministru s-a preocupat pentru punerea în aplicare a planurilor de mobilizare a întregii armate române. Peste puțin timp, la 21 iulie 1919, generalul Eremia Grigorescu a încetat din viață, în urma unei scurte suferințe. A doua zi, Nicolae Iorga scria: “Generalul care coboară în mormânt după ce așa frumos l-a luminat o așa de curată glorie, a însemnat pentru poporul nostru mult încercat, reazămul pe care nimic nu l-a putut zdrobi. Generalul Eremia Grigorescu a contribuit esențial la izbânda de la Mărășești prin acea însușire fericită între cele fericite, care siguranța de sine, încrederea absolută în succes, farmecul acestei calități de voință ce îl exercită asupra tuturor celor care stau sub ordinele unui asemenea om, sugestionați de cuvântul, de gestul, dar mai ales de neclintita lui hotărâre”. O personalitate de excepție, o carieră militară glorioasă. Generalul a fost decorat de-a lungul carierei cu Ordinul “Mihai Viteazul”, clasele a III-a și a II-a, ordinele “Sf. Gheorghe” și “Sf. Ana” (Rusia), “Legiunea de onoare” (Franța) și “Companion of the Bath” (Marea Britanie).

Mausoleul de la Mărășești este un monument dedicat eroilor români căzuți la datorie în timpul primului război mondial. Acesta a fost ridicat pe locul în care, în vara anului 1917, s-au desfăşurat luptele de la Mărăşeşti, soldate cu victoria trupelor române, dar și pierderi cifrate la 480 de ofiţeri şi 21000 de soldaţi români. Două au fost evenimentele ulterioare care au urmat acestor sângeroase lupte. La 22 August 1920 mareșalul francez Joffre sosește în Romania și, în cadrul unei ceremonii fastuoase decorează orașul Mărășești cu distincția militară franceză “Crucea de război”, aceasta fiind înmânată primarului în exercițiu Ulises Negropontes. Totuși, mai importantă decât recunoștința adusă acestui oraș este inițiativa luată de către Societatea Ortodoxă Naționala a Femeilor din Romania, de a ridica pe aceste meleaguri un monument care să amintească despre sacrificiul de sânge în bătălia de la Mărășești. Propunea s-a făcut în cadrul congresului din data de 8 iunie 1919.

Liceul UNIREA Focșani - centenar 1866 - 1966

Liceul "Unirea" din municipiul Focșani a luat fiinţă la data de 7 ianuarie 1866 prin Ordinul Domnesc nr. 26512 din 10 august 1865, fiind prima unitate de învăţământ secundar din această zonă şi între primele din România și a funcționat pe Bulevardul Școalelor. Peste doi ani, gimnaziul avea deja patru clase şi un mic corp profesoral preocupat de strângerea materialului didactic: aparatură pentru fizică şi chimie, colecţii pentru geografie, istorie şi ştiinţele naturii, o colecţie de monede vechi. Tot atunci se pun şi bazele bibliotecii, cu cele 45 de volume donate de elevi. (În prezent în bibliotecă se numără peste 30000 de volume). Școala funcţionează fără local propriu până în anul 1880, când începe construcţia clădirii, iar numele este transformat din "Alexandru Ioan Cuza" în Gimnaziul "Unirea". În anul 1884-1885, reapare clasa a V-a, iar în următorii ani gimnaziul se transformă în liceu. Acest fapt a fost de mare importanţă, ţinând seama că în toată zona dintre Buzău şi Bârlad nu mai exista o şcoală similară ca grad. După lungi aşteptări, în anul 1900, liceul se mută în actuala clădire, construită după planurile arhitectului Băicoianu. În anii ocupaţiei germane din primul război mondial (1917-1918) liceul e transformat în spital şi şcoala îşi încetează activitatea. În perioada interbelică, baza materială a şcolii se dezvoltă: o sală specială pentru bibliotecă, un amfiteatru de fizică şi chimie, două laboratoare pentru aceleaşi obiecte şi noi săli de clasă. Biblioteca ajunge la 10.000 de volume, iar punctul de atracţie pentru elevi era aparatul de proiectat filme pe care şcoala îl avea din 1920 şi care funcţiona la sfârşit de săptămână. Tot în această perioada, mai precis în 1928, ia naştere primul muzeu de istorie şi etnografie din ţinut, instalat în clădirea anexă din faţa şcolii şi iniţiat de profesorul Alexandru Arbore. Al doilea război mondial, precum şi cutremurul din 1940 au adus pagube însemnate şcolii, clădirea fiind puternic afectată şi pierzându-se sau distrugându-se numeroase cărţi şi materiale didactice. În perioada comunismului, paranoia industrializării şi tehnicizării a dus ca liceul să decadă prin faptul că a fost transformat din liceu teoretic în liceu industrial.Seriozitatea şi calitatea învăţământului din Liceul "Unirea" au făcut ca faima lui să depăşească cu mult graniţele judeţului Putna, impunându-se ca unul din cele mai importante repere ale învăţământului secundar dar şi ale vieţii ştiinţifice şi culturale. Aici au fiinţat:"Liga Culturală" (1891) "Societatea Literară" (1898) "Societatea Filarmonică" (1899) "Revista Noastră" (1912-1914 seria I) "Milcovia" (1930) "Ethos"(1941). Primul muzeu de istorie şi etnografie din ţinutul Putnei, ş.a. Au fost perioade când titlul de bacalaureat al Liceului "Unirea" era cea mai bună recomandare pentru admiterea în Universitate. Este important faptul că liceul a funcţionat fără întrerupere (cu excepţia situaţiilor de război) de la înfiinţare şi până în prezent, prestigiul său fiind menţinut în toate vremurile prin strădania, dăruirea şi valoarea profesorilor şi elevilor săi. Clădirea liceului este inclusă în categoria monumentelor arhitectonice naţionale. Din anul 1997 instituţiei liceale i s-a atribuit denumirea de Colegiul Naţional "Unirea", prin decizia Ministerului Educaţiei Naţionale.

Vrancea Montană Run

Produsul de mai sus este o medalie aparte realizată de compania privată orădeană Medals Alex Sztankovits pentru a fi conferită participanților la concursul Vrancea Montană Run ce constă în două probe distincte: alergare pe distanța de 11 kilometri și semi maraton. Concursul este organizat de Asociația Vrancea Montană cu sprijinul Primăriei Păulești și a altor entități instituționale sau private.

Evenimentul se desfășoară în Munții Vrancei, startul și sosirea fiind pe platoul de lângă Baza Salvamont Vrancea din comuna Păulești. Traseele sunt neamenajate și neprotejate, se folosesc drumuri publice și forestiere, poteci marcate și nemarcate, poteci înguste, zone accidentate, etc. Traseele sunt marcate în mare parte cu marcaj turistic, dar și marcaje speciale suplimentare. Traseele de concurs nu sunt închise altor participanți la trafic (autovehicule, vehicule, pietoni, turiști, animale și alții). Acest fapt atrage asupra participanților obligația de a respecta regulile de conduită în trafic impuse de lege. Se deduce că participarea la această competiție impune o oarecare pregătire. Fiecare competitor are obligația să parcurgă traseul oficial, să nu se abată de la traseul cursei, să respecte indicațiile arbitrilor, să nu folosească scurtături sau alte avantaje similare. Pe trasee sunt amplasate puncte de control obligatorii. Participanții care nu trec printr-un punct de control, vor fi descalificați. Vârsta minimă de participare pentru toate probele este de 18 ani (împliniți până la data concursului). Pentru ambele probe, Cros, Semi maraton, categoriile sunt următoarele: Feminin/Masculin: 18-29 ani, 30-39 ani, 40-49 ani, 50+

Păulești este o comună din județul Vrancea care include și satul Hăulișca, fiind situată în zona montană din nord-vestul județului, pe malul drept al râului Putna și deservită de șoseaua județeană DJ205L, care o leagă spre nord de Tulnici (unde se termină în DN2D). La recensământul din anul 2021 comuna număra 1815 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2011 – 1834 locuitori) dintre care: români – 98,29% și restul – alte etnii sau necunoscută. Componența confesională a comunei vrâncene Păulești astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 98,07%, și restul – altă religie sau nedeclarată. La sfârșitul secolului al XIX-lea, comuna făcea parte din plasa Vrancea a județului Putna și era formată din satele Coza, Hăulișca și Păulești, cu o populație de 1671 de locuitori ce trăiau în 402 case. Anuarul Socec din 1925 consemnează comuna în aceeași alcătuire, în aceeași plasă, și cu o populație de 1920 de locuitori. Satul Coza a fost transferat în anul 1931 comunei Tulnici. În 1950, a intrat în componența raionului Năruja din regiunea Putna, iar după doi ani în cea a raionului Focșani din regiunea Bârlad și apoi (după 1956) din regiunea Galați. În 1968, comuna a fost transferată la județul Vrancea, dar a fost imediat desființată, iar satele ei, incluse în comuna Tulnici. Comuna Păulești a fost reînființată în alcătuirea actuală în 2003. Trei obiective din comuna Păulești sunt incluse în lista monumentelor istorice din județul Vrancea ca monumente de interes local. Unul este clasificat ca monument de arhitectură – Biserica de lemn Sf. Nicolae din satul Păulești, construcție ce datează din 1791. Celelalte două sunt clasificate ca monumente memoriale sau funerare — troița eroilor din primul război mondial din incinta bisericii din satul Hăulișca, ridicată în 1937; și monumentul eroilor din războiul de independență ridicat în incinta cimitirului bisericii „Sfânta Maria” din Păulești în anul 1927. Aici s-a născut și a trăit o vreme cunoscuta actriță Leopoldina Bălănuță (1934 - 1998).

Clubul Sportiv (C.S.) Municipal Focșani 2007

Unirea face puterea

Clubul Sportiv Municipal (C.S.M.) Focșani 2007 este principalul club polisportiv din municipiu, având în prezent 12 secții active, printre care fotbal, handbal, baschet, judo, atletism și șah. Echipa de fotbal își dispută meciurile pe Stadionul Milcovul (8500 locuri), iar clubul oferă inclusiv cursuri de inițiere pentru copii. Adresa de corespondență a clubului este: Strada Timiș, nr.2 A, Focșani. Clubul Sportiv Municipal Focşani, înfiinţat prin Hotărârea Consiliului Local al Municipiului din 19 decembrie 2006, are următoarele obiective principal de activitate:

selecţia şi pregătirea sportivilor
participarea acestora la competiţii sportive interne şi internaţionale
atingerea performanţelor sportive

În prezent, CSM Focșani 2007 are 12 secții active – arte marțiale, atletism baschet, handbal, fotbal, judo, șah, tenis de câmp, tenis de masă, tir sportiv, taekwondo, volei, și o secție neafiliată – rugby. Activitatea acestor secții este condusă de șapte antrenori angajați ai clubului, șapte antrenori cu contracte de prestări servicii și trei antrenori cu contracte de voluntariat. Baza de pregătire a sportivilor CSM Focșani 2007 este constituită din stadionul Milcovul Sud primit de club în folosinta de la Consiliul Local, unde au loc antrenamentele și jocurile oficiale ale echipei de fotbal. Clubul mai are în administrare, în parcul Nicolae Bălcescu două terenuri de tenis. Resursa financiară pentru activitatea CSM Focșani 2007 este asigurată aproape în totalitate de Consiliul Local și Primăria Municipiului Focșani, în 2016 fiiind alocați de municipalitate 5.216.000 lei. Clubul mai dispune din fonduri proprii obținute din închirierea terenurilor de tenis și din vânzarea de bilete la jocurile echipei de handbal din Liga Națională.

Amplasat în centrul orașului, Monumentul Unirii este poziționat pe hotarul de despărțire a celor două regiuni ale vechiului așezământ (Focșanii Munteniei și Focșanii Moldovei), înainte de unirea lor în anul 1862, pe data de 10 iulie, moment când la București, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a semnat decretul privind unificarea celor două părți ale orașului Focșani. Monumentul a fost inaugurat la 24 ianuarie 1976 și este alcătuit dintr-un obelisc amplasat pe un postament cilindric, care redă hora unirii întreprinsă de domnitorul Alexandru Ioan Cuza în cadrul unui bazorelief de bronz, opera sculptorului Ion Jalea (1887- 1983). În prim plan, este redat domnitorul Alexandru Ioan Cuza, alături de principalii săi colaboratori Mihail Kogălniceanu, Costache Negri, Vasile Boerescu și renumitul țăran Ion Roată, deputat de Putna și participant de seamă la divanurile ad hoc. Pe fațada obeliscului este amplasată o placă de bronz în formă de scut, pe care este întipărit „Unirea Principatelor Române, 1859”. Monumentul Unirii este cel mai iubit dintre monumentele orașului deoarece, an de an, treptele lui de granit roșu sunt luate cu asalt de părinți, bunici, copii mari și mici pentru a se odihni, pentru a imortaliza momentul. Conform documentelor, proiectul monumentului a fost realizat de maestrul Ion Jalea și un grup de proiectanți din cadrul Atelierului de Proiectare Vrancea. Monumentul trebuia reprezentat dintr-un obelisc cu înălțimea de 19,64 metri și un tor la bază din bronz cu scene din istoria neamului românesc și a Unirii Principatelor, având fixate circa 85 de personaje pe întreg tronul. La turnarea de jos a Obeliscului se prevedea montarea unui ecuson de bronz. Monumentul are o bază octogonală cu o înălţime de 1,4 metri, constituită din trei trepte placate cu granit roşu. Peste această bază este amplasat un tor din bronz, cu o înălţime de 2,24 metri cu un basorelief ce înfăţişează pe mai multe planuri aspecte reprezentative pentru momentul unirii dintre Ţara Românească şi Moldova: domnitorul Alexandru Ioan Cuza înconjurat de principalii săi colaboratori; un muntean şi un moldovean strângându-şi mâinile în faţa bornei de hotar ce despărţea cele două principate; Hora Unirii. Peste tor se ridică un obelisc, cu înălţimea de 16 metri, placat cu granit roşu, care are prins pe faţa de nord un scut din bronz prins între frunze de stejar pe care apare inscripţia „Unirea Principatelor Române. 1859”.

Cotești - Vrancea - 500 ani

Cotești este o comună din județul Vrancea, care include și satele: Budești, Goleștii de Sus și Valea Cotești, fiind situată în partea central-sudică a județului și străbătută de șoseaua județeană DJ 205 B, care o leagă spre sud de Urechești și spre nord spre Cârligele și mai departe Odobești. La recensământul din anul 2021 comuna număra 4772 locuitori, în creștere față de recensământul anterior (anul 2011 – 4641 locuitori) dintre care: români – 93,55% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a comunei vrâncene Cotești astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 92,96% și restul – necunoscută sau altă religie.La sfârșitul secolului al XIX-lea, comuna era reședința plășii Orașul a județului Râmnicu Sărat și era formată din satele Cotești, Golești, Sluți, Odobasca și Calicu, cu 1906 locuitori. În comună funcționau patru biserici și două școli — una de băieți din 1823, și una de fete din 1860, ambele având în total 158 de elevi. În 1950, comuna a fost transferată raionului Focșani din regiunea Putna, apoi (după 1952) din regiunea Bârlad și (după 1956) din regiunea Galați. Monumentul istoric al comunei este Mănăstirea Cotești, monument istoric de arhitectură de interes național. Mănăstirea, al cărei ansamblu cuprinde biserica „Sfânta Treime” și turnul clopotniței, datează de la 1720. Mănăstirea Cotești a fost întemeiată în anul 1720, de către episcopul de Buzău, Ștefan al II-lea (1720-1732).

Cantina Fabricii de zahăr de la Mărășești - 5

Jetonul de mai sus a fost emis la comanda Fabricii de zahăr din orașul Mărășești. Județul Vrancea, are forma rotundă și diametrul de 24,6 milimetri și sunt opera gravorului Carniol fiul și sunt confecționate din cupru. Primele fabrici de zahăr din România s-au construit în anii 1875 (la Sascut - Bacău) și 1876 (la Chitila - Ilfov). Înainte România consuma zahăr de import. Pentru a încuraja construirea unor fabrici de zahăr guvernul condus de Lascăr Catargiu adoptă câteva măsuri protecționiste pentru industria autohtonă. La 29 martie / 10 aprilie s-a dat Legea pentru încurajarea industriei zahărului (scutiri de taxe și impozite pe 20 de ani) și astfel au apărut cele două fabrici. Pentru a face față concurenței străine celor două fabrici li se oferă unele avantaje (o primă de 16 bani/kg de zahăr produs în țară precum și o primă de 250000 lei pentru compensarea pagubelor). În urma acestor avantajelor, inclusiv o taxă de 35 bani/kg zahar importat), se construiesc noi fabrici (Mărășești – 1897, Roman – 1899, Ripicenu, jud.Botoșani – 1900, Herăstrău – 1901 și Brânceni, jud.Teleorman).

Fabrica de zahăr de la Mărășești, județul Vrancea a fost înființată de către Societatea română pentru fabricarea zahărului, la inițiativa lui George Ulysse Negroponte, mare moșier, ce deținea peste 40000 de hectare în zonă. Construirea și dotarea fabricii a costat 2750000 lei, o sumă imensă pentru acea vreme. Aici lucrau aproximativ 500 de oameni, iar producția media anuală era de 6000 – 7000 de tone. În anul 1910 România a exportat în Turcia și Bulgaria 8000 tone de zahăr. La începutul secolului al XX-lea Iorga vizitează fabrica, scriind undeva că a găsit-o “gătită ca o vilă”. Totuși datorită concurenței acerbe în anul 1914 fabrica este închisă. În data de 6 august 1917 fabrica a fost distrusă de bombardamente și nu s-a mai refăcut. Au mai rămas doar câteva jetoane și cărți poștale ce pot fi văzute în colecțiile unor pasionați. Se crede că valorile nominale ale acestor jetoane se referă la bani și erau folosite de către angajații fabricii pentru plata alimentelor sau a unor obiecte de uz personal achiziționate de la cantina fabricii. La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea cantinele erau mai degrabă un fel de băcănii sau prăvălii de unde angajații unei firme se puteau aproviziona cu cele necesare traiului uneori la prețuri la mai mici decât la alte magazine. Aceste jetoane erau primite de muncitori, de multe ori în avans, în contul unei părți din salariu.

Mărășești este un oraș în județul Vrancea, care include și satele: Siretu, Tișița, Călimănești, Haret, Modruzeni și Pădureni. Orașul se află în extremitatea de est a județului, la limita cu județul Galați, pe malul drept al răului Siret. În timpul primului război mondial zona orașului a fost teatrul unei puternice bătălii, una din puținele victorii strategice ale Antantei în anul 1917 pe frontul de est. La recensmântul dina nul 2011 orașul număra 10671 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 11777 locuitori) dintre care: români – 80,95%, romi – 7,02% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a orașului vrâncean Mărășești astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 81,27%, penticostali – 1,65%, creștini după evanghelie – 3,7% și restul – nedeclarată sau altă religie. Principalii operatori economici din oraș sunt: „Complexul C.F.R. Mărășești”, „SC Rodesign SRL ”, „SC Dansan S.R.L” și „S.C.Marfhising SRL”. Monumentul istoric și de arhitectură, cel mai cunoscut al orașului este Mausoleul eroilor din primul război mondial.

Focșani este un municipiu, reședința și cel mai mare oraș al județului Vrancea, la limita între regiunile istorice Moldova și Muntenia din România. Are o populație de aproximativ 79000 locuitori. Este denumit în multe scrieri Orașul de pe Milcov, localitatea a intrat în conștiința oamenilor drept orașul Unirii. Toponomia orașului Focșani se trage de la numele familie Focșa. Până la începutul secolul al XVII-lea, era consemnat ca sat, iar după anii 1650-1620 se menționează denumirea de târg, aflându-se la confluența drumurilor comerciale cele doua provincii românești. Deși atestat documentar din 30 ianuarie 1755 când, Alexandru Vodă din Țara Românească arată, într-un document, că a fost lovit „cu înșelăciune pe la Focșani de Ioan Vodă”), așezarea de pe Milcov este mult mai veche. Săpăturile arheologice efectuate în anul 1977 în sudul Focșaniului atestă că vatra actuală a orașului a fost locuită încă din neolitic, obiectele descoperite aparținând culturii Cris (circa 5000 Î.Hr.). Sus am postat stemele actuală și interbelică ale orașului Focșani iar mai jos fotografiile câtorva monumente de cultură și arhitectură focșănene din vremuri diferite, dar și câteva vechi trimiteri poștale ilustrate.

Banca Națională

Banca Economia

Biserica militară

Cazarma Regimentului 11 Artilerie

Ateneul popular Maior Pastia

Cazarma pompierilor

Căminul de copii Prințesa Maria

Școala superioară comercială

Biserica domnească Sfânta Paraschiva

Biserica Profetul Samuil

Județul Vrancea este situat la limita dintre provinciile istorice Muntenia și Moldova, având suprafața de 4863 kilometri pătrați, iar reședința în municipiul Focșani. Județul Vrancea, ca unitate administrativ - teritorială cuprinde, conform actualei împărțiri administrativ - teritoriale, 73 de localități din care 2 municipii – Focșani și Adjud, 3 orașe – Panciu, Odobești și Mărășești precum și 68 de comune în componența cărora se află 331 de sate. Sus am postat stema și harta actuală a județului Vrancea iar mai jos pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din județ din vremuri diferite, dar și alte locuri de vizitat pe aceste meleaguri.