REPERE URBANISTICE DIN MUNICIPIUL BUZĂU - 88

 

1.  Casa Friederich Schuller este un vechi edificiu buzoian situat la o adresă neprecizată, ea aparținând renumitului farmacist român de etnie germană Friederich Schuller (născut 1844 la Brașov – decedat 1924 ). 

Prima farmacie buzoiană este atestată în anul 1838, când a fost aprobată deschiderea spiţeriei „Vulturul de Aur”, devenită mai târziu „Vulturul Alb”. La 11 februarie 1858 a fost consemnată apariţia celei de-a doua farmacii în oraşul Buzău, numită „Sfânta Cruce” sau „Crucea de Aur”, primul proprietar fiind Frederik Zurnner. Între 1871 şi 1932 aceasta a aparţinut lui Frederik Schuller şi urmaşilor săi, iar între 1932 şi 1950 a aparţinut Mariei Gârniceanu. Friederich Schüler, născut la Brașov a absolvit Universitatea din Viena fiind declarat magistru în farmacie. În anul 1867 a fost admis, în urma unui examen, să exercite profesia de farmacist în România. Împreună cu fratele său Carl (Carol), de asemenea magistru în farmacie al Universităţii din Viena, a deţinut mai multe farmacii în Bucureşti, Ploieşti şi Buzău. La Ploieşti, farmacistul Friederich Schüler a rămas în istoria oraşului prin contribuţia substanţială pentru construcţia, în 1895, a Spitalului Municipal de pe Strada Ana Ipătescu, nr.59.

 

În memoria sa, autorităţile ploieştene au decis ca spitalul sã-i poarte numele. Clădirea a fost renovată în anii ’30 ai secolului trecut. Spitalul Schuller, care multă vreme a fost unul dintre cele mai mari din judeţul Prahova, funcționeazã și în prezent, cu rang de spital municipal.

2. Casa Ștefan I.Vencov este un vechi edificiu buzoian situat la o adresă neprecizată.

Această casă a aparținut renumitului academician, fizician și cadru universitar român Ștefan Vencov.

Ștefan I. Vencov (n. 17 noiembrie 1899 la Buzău, d - 8 septembrie 1955 în orașul est german - Marx Stadt). A absolvit la Buzău studiile gimnaziale și liceul (la actualul Colegiu Național „Bogdan Petriceicu Hasdeu" între 1914 - 1918), după care a urmat Facultatea de Științe a Universității București (1918 - 1922). După absolvire a lucrat ca asistent la laboratorul de optică al Universității (1922) și șef de lucrări (1939). În 1930 și-a luat doctoratul în fizică la Universitatea Sorbona din Paris cu tema “Descărcări prin șoc electronic în hidrogen” sub îndrumarea profesorului Aimé Cotton. A fost: conferențiar de fizică experimentală la Institutul Politehnic (1944); profesor de fizică tehnică la Institutul de Petrol și Gaze din București (1948); rector al Institutului Politehnic București (1951 - 1952); membru corespondent (1949), membru titular (1952), membru al prezidiului și şeful secretariatului Academiei Române. Și-a adus importante contribuții la inițierea și dezvoltarea cercetărilor de optică și spectroscopie în România. A efectuat cercetări privind descărcările electrice în gaze, spectroscopia moleculară și fotografia în infraroșu, și studii experimentale asupra: uminescenței vaporilor de hidrocarburi ciclice în descărcări fără electrozi; absorbției în infraroșu a clorat-thionilului, a cianogenului, a acidului monocolor sulfuric (1918 - 1939); absorbției în ultraviolet a aminelor (1943); evidențierii punților de hidrogen (1952); spectrelor în infraroșu ale uleiurilor vegetale (1953). Rezultatele cercetărilor sale se găsesc în numeroase studii precum: Rigidite des solutions colloidales (1932), Absorbție cantitativă în ultraviolet a sticlelor foarte subțiri (1933), Punți de hidrogen și spectre de vibrație (1942), Associations moleculaires et spectres de vibration des amines (1942), Spectres d absorption ultraviolette de quelques amines (1943), Fotografia în inflaroșu, aplicații (1947). În 1941, Vencov a fost numit conferențiar suplinitor de Fizică și Metrologie la Facultatea de Agronomie din București, iar din 1943 a devenit conferențiar suplinitor la Catedra de Fizică Experimentală a Institutului Politehnic din București. Între 1944 și 1948, a fost conferențiar definitiv la aceeași catedră, iar din 1948 a fost numit profesor de Fizică Tehnică. Din 1951, a ocupat funcția de rector al Institutului Politehnic, iar din 1948 a fost și profesor la Institutul de Petrol și Gaze. În 1948, a fost ales membru corespondent al Academiei Române, devenind ulterior membru titular și prim-secretar în 1952. A decedat la 8 septembrie 1955 în Germania (Marx Stadt, fosta Republică Democrată Germană / R.D.G.), unde participa la „Zilele Păcii", organizate de Comitetul German al Păcii. A fost recompensat cu următoarele distincții comuniste:

• 24 decembrie 1952 - Medalia „A cincea aniversare a Republicii Populare Române”
• 14 septembrie 1953 – Ordinul Muncii clasa I

3. Vechiul edificiu Casa Moscu (azi Palatul Copiilor de pe Bulevardul Nicolae Bălcescu, nr.20) a a parţinut renumitei familii buzoiene Moscu. 

Gheorghe (Gogu) Moscu (1867-1937) a fost magistrat, avocat, ziarist ce a absolvit Facultatea de Drept din Bucureşti. A funcţionat ca magistrat la Focşani, Bârlad, Galaţi, Buzău, Alexandria, Călăraşi şi Ploieşti, iar ca avocat la Buzău, unde a fost şi decan al Baroului, la Bucureşti şi Turnu Măgurele. Gheorghe (George) Panait Moscu (1895-1972) a fost pianist şi pictor. A studiat muzica la Bucureşti, Berlin şi Paris. A concertat la Paris, la Bucureşti şi la Buzău. În perioada 1941-1944, împreună cu soţia sa, Xenia Macovski, sora academicianului Eugen Macovski, a pus bazele Postului de radio Moldova. Ca artist plastic a realizat numeroase peisaje şi portrete, dar a excelat în caricatură, inspirată îndeosebi din anii Primului Război Mondial. Alexandru Moscu (1896-1968) a urmat Școala de Belle-Arte din Iași și cursuri de specializare la Munchen. A expus în 1938 la Sala Dalles peisaje inspirate din ținutul Buzăului, iar în 1939, la Expoziția Internațională de la Paris a primit medalia de argint. A fost profesor la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” și la Muzeul „Theodor Aman”. Adina Paula Moscu (1908-1979)  a fost pictoriță și graficiană de șevalet, fiica magistratului Gheorghe Moscu și a scriitoarei Constanța Marino-Moscu, stabiliți din 1898 la Buzău. A urmat Școala de Belle-Arte la București și studii de specialitate la Paris. A debutat în 1926 la Salonul Oficial și în 1928 la Salonul Jecu din Buzău. A organizat expoziții personale la București, la Paris și la Buzău. A fost premiată la Paris de către Academia de Belle-Arte cu Marea Medalie în 1933, pentru o suită de peisaje din Buzău. În 1951 a obţinut Premiul de Stat. În 1950 a fost numită profesoară la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti. A realizat portretele unor importante personalităţi ale vieţii politice şi culturale româneşti.

Clădirea datând de la sfârșitul secolului al XIX-lea (nu se cunoaște anul exact al construirii edificiului), a fost până nu demult sediul Inspectoratului Școlar Județean Buzău, iar din 2010 a devenit sediul Palatului Copiilor.  După unii specialiști clădirea este neoclasică, dovadă sunt coloanele de la intrare. Mai demult, intrarea avea un acoperiș de sticlă și fier forjat în formă de scoică - element caracteristic stilului Art Nouveau. Palatul Copiilor a fost înfiintat în anul 1951 sub denumirea de Palatul Pionierilor, denumire care s-a pastrat pâna în anul 1957, când institutia a devenit Casa Pionierilor. Dupa 1989 unitatea s-a numit Clubul Copiilor si Elevilor, iar din 1993 a devenit Palatul Copiilor. Pe vremuri în această clădire  îşi dădeau întâl­nire Hortensia Papadat-Bengescu, Cincinat Pavelescu, N. Mihăescu-Nigrim, cât şi avocaţi, jurişti, şefi ai autorităţilor publice locale. Aici aveau loc şi seri de muzică, susţinute de către amfitrioană Constanța Marino Moscu, care era o bu­nă pianistă, cât şi de către cei trei copii ai săi: Gheorghe-Panait (Titi) – pianist, Alexandru (Sandu) – pictor, Adina-Paula (Nuţa), căsătorită Melinte – pictoriţă. Gheorghe şi Constanţa Moscu au mai avut un fiu, Constantin, născut la 5 mai 1899 .

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

UN AFORISM APARȚINÂND 

LUI VALERIU BUTULESCU

UN CAREU DE DEFINIȚII

REZOLVAT

O EPIGRAMĂ PROPRIE

UN DIALOG EPIGRAMATICA

_________xxx_________

O MEDALIE ȘI CÂTEVA

INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informații generale despre medalistică și subiectul ei de studiu, MEDALIA, poți citi în articolul “Le Havre – Franța”.

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă și culoare, confecționat din materiale diverse, preponderent metalice, purtat la reverul hainei, la șapcă, pălărie sau bască și care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenența unei persoane la o organizație, la un club, la o asociație,etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenența la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizație politică, civică, religioasă, de identificare asociații, de nivel pregătire-calificare, de participant la unele manifestări sportive, culturale, artistice și de altă natură, etc.

Vlad Țepeș

Vlad Ţepeș (născut noiembrie/decembrie 1431 la Sighișoara 2 şi decedat decembrie 1476 la București), denumit şi Vlad Drăculea (sau Dracula, de către străini), a domnit în Țara Românească în anii 1448, 1455-1462 şi 1476. A fost fiul lui Vlad al II-lea şi al unei nobile transilvănene. Este una dintre cele mai cunoscute figuri ale istoriei medievale românești, remarcat pentru politica sa autoritară, conflictele cu Imperiul Otoman și metodele dure de pedepsire a adversarilor, în special execuția prin tragere în țeapă, de la care provine supranumele său.A fost căsătorit de trei ori: întâi cu o nobilă din Transilvania - Cnaejna Bathory a Transilvaniei, apoi cu Jusztina Szilagyi a Moldovei şi apoi cu Ilona Nelipic a Valahiei, verişoară cu Matei Corvin. A avut cinci copii, patru băieţi şi o fată: Radu şi Vlad din prima căsătorie, Mihail şi Mihnea I cel Rău din a doua, şi Zaleska din a treia căsătorie. În timpul domniei sale, ŢaraRomânească şi-a obţinut temporar independenţa faţă de turci. Vlad Ţepeş a devenit vestit prin severitate şi pentru că obişnuia să îşi tragă duşmanii în ţeapă. Datorită conflictelor cu negustorii braşoveni, aceştia l-au caracterizat, propagandistic, ca pe un principe cu metode de o cruzime demonică. Porecla „Țepeș” i-a fost atribuită ulterior, în legătură cu utilizarea frecventă a execuției prin tragere în țeapă, ca metodă de pedeapsă și intimidare, practică întâlnită în contextul penal al epocii medievale. În 1453, resturile Imperiului Bizantin sunt cucerite de otomani, care obţineau astfel controlul asupra Constantinopolului (actualul Istanbul) ameninţând Europa. În acest context istoric, Vlad Ţepeş a luptat pentru a-şi apăra domnia şi ţara, folosind împotriva inamicilor metodele de disuasiune specifice epocii, din care făceau parte şi execuţiile şi supliciile cu caracter exemplar şi de intimidare. Personalitatea domnitorului lipită de personajul fictiv Dracula este amplul prezentată în producții cinematografice românești și străine. Î0n anul 1979 regizorul Doru Năstase a realizat filmul istoric Vlad Țepeș, în care rolul principal a fost interpretat de Ștefan Sileanu. Pelicula urmărește episoade din viața și domnia voievodului, într-o manieră inspirată din interpretările istorice și din tradiția cinematografiei istorice românești. O reprezentare ficționalizată a copilăriei lui Vlad Țepeș apare în filmul Mircea (1989), regizat de Sergiu Nicolaescu, unde personajul este interpretat de Vlad Nemeș. Această portretizare constituie o licență artistică, nefiind susținută de izvoare istorice contemporane. În cultura cinematografică internațională, figura lui Vlad Țepeș este adesea asociată cu mitul literar al lui Dracula, ceea ce a condus la numeroase adaptări și reinterpretări ficționale, în care elementele istorice sunt frecvent combinate cu cele fantastice.

Insigna - Justiție militară

Despre justiţia militară ca instituţie distinctă, primele atestări sunt cuprinse în pravilele ostăşeşti din anul 1772, acestea fiind primele „legi militare” şi sunt de origine bizantină. În anul 1832 prin „Regulamentul Organic” au fost adoptate dispoziţii privind justiţia militară, care avea competenţa de a soluţiona infracţiuni comise de militarii de toate gradele şi de funcţionarii armatei. După anul 1852 s-a adoptat „Condica Penală Ostăşească” care cuprindea 475 de articole şi prevedea că toate instanţele erau compuse din ofiţeri, iar în anul 1873 a fost adoptat „Codul Justiţiei Militare” aplicat până în 1937, când a fost adoptat un nou cod al justiţiei militare creându-se sistemul cu consiliile de disciplină, tribunalele militare, curţile militare de casaţie şi justiţie şi curţile marţiale. Aceste din urmă curţi funcţionau numai pe timp de război. După cel de-al doilea război mondial organizarea instanţelor şi procuraturilor militare a fost reglementată prin Legea nr. 7/1952.

În anul 1993 s-a realizat o nouă reglementare pentru organizarea instanţelor şi parchetelor militare, respectiv Legea nr. 54/1993, care se completa cu dispoziţiile Legii nr. 92/1992 privind organizarea judiciară. Nici această din urmă reglementare nu a fost compatibilă cu exigenţele unei societăţi democratice, fapt pentru care a fost abrogată prin Legea nr. 247/2005, astfel că instanţele şi parchetele militare au fost integrate în sistemul judiciar unitar reglementat prin Legea nr. 304/2022. În prezent actele normative care stau la baza funcţionării instanţelor militare sunt:

• Constituţia României - art.125 alin.(1), conform căruia „Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”;
• Legea nr.304/2022 - Capitolul 1, art.2 alin.(2) lit.e) potrivit căreia: „Justiţia se realizează prin următoarele instanţe judecătoreşti: ... instanţe militare” şi Capitolul 3 - Instanţele militare;
• Hotărârea nr. 554/26 aprilie 2006 a Guvernului României referitoare la numărul maxim de posturi pentru instanţele militare;

S-au instituit proceduri noi care exclud posibilitatea de a deveni magistrat militar fără a activa în această calitate mai întâi la instanţe şi parchete civile, a aspectului că activitatea de înfăptuire a actului de justiţie se desfăşoară în temeiul aceloraşi texte de lege (penale, procedural-penale, civile, procedural-civile etc.), a împrejurărilor că sistemul militar nu trebuie să aibă influenţă asupra judecătorilor militari, atribuţiile acestui sistem fiind limitate prin legi numai la ceea ce priveşte latura materială - pentru plata salariilor, a pazei instanţei, a avansărilor în gradele militare următoare, prin Legea nr. 247/2005 s-a reuşit normalizarea situaţiei în sensul de a nu mai exista o lege separată pentru instanţele şi parchetele militare, cea nouă consfinţind existenţa justiţiei militare ca parte integrantă a justiţiei române.Conform art. 39 din Codul de procedură penală, Curtea Militară de Apel judecă în primă instanță infracţiunile prevăzute de Codul penal la art. 394-397, 399-412 şi 438-445, săvârşite de militari;

• art. 394. Trădarea
• art. 395. Trădarea prin transmiterea de informaţii secrete de stat
• art. 396. Trădarea prin ajutarea inamicului.
• art. 397. Acţiuni împotriva ordinii constituţionale
• art. 399. Acţiunile ostile contra statului
• art. 400. Spionajul
• art. 401. Atentatul care pune în pericol securitatea naţională
• art. 402. Atentatul contra unei colectivităţi
• art. 403. Actele de diversiune
• art. 404. Comunicarea de informaţii false
• art. 405. Propaganda pentru război
• art. 406. Compromiterea unor interese de stat
• art. 407. Divulgarea secretului care periclitează securitatea naţională
• art. 408. Infracţiuni contra persoanelor care se bucură de protecţie internaţională
• art. 409. Constituirea de structuri informative ilegale
• art. 410. Nedenunţarea unor infracţiuni contra securităţii naţionale
• art. 411. Cauze de reducere a pedepsei
• art. 412. Sancţionarea tentativei
• art. 438. Genocidul
• art. 439. Infracţiuni contra umanităţii
• art. 440. Infracţiuni de război contra persoanelor
• art. 441. Infracţiuni de război contra proprietăţii şi altor drepturi
• art. 442. Infracţiuni de război contra operaţiunilor umanitare şi emblemelor
• art. 443. Utilizarea de metode interzise în operaţiunile de luptă
• art. 444. Utilizarea de mijloace interzise în operaţiunile de luptă
• art. 445. Sancţionarea tentativei.

a) infracţiunile privind securitatea naţională a României, prevăzute în legi speciale, săvârşite de militari;

b) infracţiunile săvârşite de judecătorii tribunalelor militare şi de procurorii militari de la parchetele militare care funcţionează pe lângă aceste instanţe;

c) infracţiunile săvârşite de generali, mareşali şi amirali;

d) cererile de strămutare, în cazurile prevăzute de lege:

• judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunţate de tribunalele militare.
• soluţionează conflictele de competenţă ivite între tribunalele militare din circumscripţia sa.
• soluţionarea contestaţiile formulate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunalele militare din circumscripţia sa prevăzute de lege.
• soluţionează şi alte cauze anume prevăzute de lege.
• Circumscripţia Curţii Militare de Apel este structurată pe patru Tribunale Militare: București, Cluj, Timișoara și Iași):

Votați - C.D.R.

Convenția Democrată Română (C.D.R., denumită la înființare Convenția Democratică) a fost o alianță politică și electorală formată în anul 1991 de partidele care, la fondarea convenției, reprezentau opoziția față de guvernarea Frontului Salvării Naționale (FSN). CDR a câștigat alegerile parlamentare din anul 1996 și, împreună cu Uniunea Social Democrată (alcătuită din Partidul Democrat și Partidul Social-Democrat Român) precum și cu Uniunea Democrată Maghiară din România a format o largă coaliție politică de guvernare până în luna noiembrie 2000.  Începând din 13 august 1996  denumirea a fost ușor modificată în Convenția Democratică din România. CDR a fost desființată în anul 2000. Simbolul electoral al noii coaliții politico-electorale a fost cheia. Alegerile parlamentare și prezidențiale din septembrie – octombrie 1992 au consolidat poziția CDR ca principală forță de opoziție. Alianța a obținut circa 20% din voturi la alegerile parlamentare, iar Emil Constantinescu s-a calificat în turul al doilea al alegerilor prezidențiale, obținând 31,24% din voturi (în primul tur de scrutin), respectiv 38,57% din voturi în turul al doilea. În noiembrie 1992, Corneliu Coposu a demisionat din poziția de președinte al Convenției, recomandându-l ca succesor pe Emil Constantinescu. Coabitarea partidelor politice în interiorul Convenției a fost relativ dificilă. Printre sursele de tensiune cele mai importante erau eforturile partidelor mai mici de a realiza o contrapondere la dominația PNȚCD, precum și politica UDMR de a obține autonomia teritorială pe criterii etnice. Istoria CDR a fost destul de agitată, astfel încît două dintre partidele membre fondatoare au părăsit alianța înainte de alegerile din 1996. După ce PNL, al doilea partid istoric, a părăsit Convenția, ulterior alte două partide membre fondatoare și-au ales un alt drum. Mai întîi partidul de stînga istoric, PSDR, care a format împreună cu Partidul Democrat o nouă alianță electorală, Uniunea Social Democrată. Ulterior, partidul etnic, UDMR a fost presat să părăsească CDR, pentru a nu provoca în Transilvania un antagonism între majoritatea românească și minoritatea maghiară. Alegerile locale din iunie 1996 au demonstrat ascensiunea popularității CDR. Aceasta a obținut un număr aproximativ egal de voturi cu partidul de guvernare de la acel moment –Partidul Democrației Sociale din România (PDSR), care era succesorul fostului FDSN. Alegerile locale din București au fost din nou câștigate de CDR, care a obținut atât mandatul de primar al Capitalei, prin Victor Ciorbea cât și cinci dintre cele șase primării de sector. Alegerile parlamentare din noiembrie 1996  au fost câștigate de CDR, care a obținut 30,7% din voturi. A fost singura dată din istoria electorală postcomunistă cînd partidul lui Iliescu, cu succesivele sale denumiri nu a ocupat primul loc în alegerile parlamentare din România. La primul tur de scrutin al alegerilor prezidențiale de la 3 nooimebrie 1996, candidatul CDR, Emil Constantinescu, s-a clasat pe locul 2, după Iliescu. La 7 noiembrie s-a semnat un acord de colaborare electorală, parlamentară și guvernamentală între CDR și Uniunea Social Democratră prin care s-au pus temeliile unei majorități parlamentare suficiente pentru a înlătura guvernul PDSR. Prin semnarea acordului, s-a convenit susținerea lui Emil Constantinescu în turul al doilea al alegerilor prezidențiale, ceea ce a dus la victoria acestuia, cu 54,41% din voturi. La 6 decembrie 1996 s-a semnat un acord de solidaritate guvernamentală cu UDMR, trecându-se astfel la prima tranziție pașnică de putere în România din perioada postbelică. Guvernul a întârziat însă programul de reforme care era necesar pentru reorganizarea economiei, în care sectorul de stat era încă predominant. Unul dintre motivele care s-a invocat a fost necesitatea de a asigura pacea socială în vederea susținerii candidaturii României la NATO. La sfârșitul anului 1999 era clar că CDR nu va mai avea forța de a câștiga alegerile generale din 2000, astfel încât i-a fost foarte dificil să mai propună un prim-ministru din rândurile sale. CDR a sprijinit însă candidatura lui Mugur Isărescu, guvernator al Băncii Naționale a României. Măcinată de lipsa de unitate cu partenerii de coaliție, dar și de fricțiunile din interiorul său, precum și de criza economică în care se zbătea România post-comunistă, popularitatea CDR s-a erodat puternic. În data de  7 august 2000, la inițiativa PNȚCD, împreună cu alte partide mai mici (Uniunea Forțelor de Dreapta, Alianța Națională Creștin Democrată, Partidul Moldovenilor, Federația Ecologistă din România) s-a constituit o nouă alianță politică, denumită Convenția Democratică Română 2000 care însă nu a reușit să strângă suficiente voturi.

Insigna - Y R (aviația militară)

Aviația militară, denumire oficială – Forțele militare aeriene române, este folosirea aeronavelor militare și a altor mașini zburătoare în scopul conducerii sau al activării războiului aerian, inclusiv capacitatea națională de transport aerian (marfă aeriană) să asigure furnizarea logistică forțelor staționate într-un teatru al acțiunilor militare sau de-a lungul unui front. Forța aeriană include mijloacele naționale de desfășurare a unui astfel de război, inclusiv intersecția transportului și a ambarcațiunilor de război. Avioanele militare includ bombardiere, avioane de vânătoare, avioane de transport militar, avioane de antrenament și avioane de recunoaștere. Forțele aeriene militare sunt organizate în unități și mari unități navigante și de deservire și execută misiuni în cooperare cu celelalte arme sau independent. Făcând un arc peste timp, cu prilejul celebrării a 110 ani de Aeronautică Militară Română, la data de 1 aprilie 2023, Statul Major al Forţelor Aeriene a fost mandatat să preia tradiţiile culturale şi militare ale Serviciului de Aeronautică Militară”. Familiarizați cu ceea sunt acum forțele aeriene, putem fi tentați să privim înființarea în 1913 a Serviciului de Aeronautică Militară ca pe o evoluție normală a lucrurilor, dar contextul istoric de atunci caracterizat de confruntări armate în Balcani – perioada celor două războaie balcanice și a creșterii tensiunilor între marile puteri – nu era unul care să favorizeze inovații în instituțiile militare. Cu toate acestea, conducerea Ministerului de Război, motivată și de primele aeronave cu motor construite de Aurel Vlaicu, a decis să creeze o structură dedicată care să pregătească și conducă întrebuințarea aparatelor din aer în operațiile militare. De altfel, prima comandă pentru un avion cu destinație militară a venit pe 5 noiembrie 1909, când prin Ordinul nr. 7925 se cerea Arsenalului de Construcții al Armatei din București să construiască un avion după indicațiile și sub supravegherea lui Aurel Vlaicu. România a fost a doua țară din lume care a folosit avionul în scop militar. În plus, premergător constituirii Serviciului de Aeronautică Militară, România devenise după Franţa (august 1910, cu o misiune a pilotului Louis Bleriot) a doua ţară din lume care a folosit avionul în scopuri militare. Astfel, la 27 septembrie 1910, Aurel Vlaicu participă la manevrele militare ale armatei române, desfășurate între Slatina și Piatra-Olt. Misiunea sa era să transporte, pe calea aerului, un ordin de operații militare, făcând legătura între două unități ale aceluiași comandament. Regele Carol I îi înmânează ordinul, cu misiunea transportării acestuia la unitatea de la Piatra-Olt și să predea acest ordin prințului Ferdinand. Aurel Vlaicu a zburat cu avionul său ”Vlaicu I”, trecând peste râul Olt la o înălțime de 500 de metri. Prin decizia de la 1 aprilie 1913, România intra într-un club select de state ale căror armate aveau forțe aeriene constituite în comandamente separate. Franța înființa, în 1909, Serviciul Aeronautic în cadrul Ministerului de Război. Austro-Ungaria avea din 1892 înființată o structură care se ocupa de întrebuințarea baloanelor în scopuri militare, iar primul comandament modern care avea și atribuții tactice a apărut în 1911. Rusia, în 1912, înființa Unitatea Aeronautică a Statului Major General. Germania, deși era avansată în operarea avioanelor, creează primul comandament unificat al aviației (Luftstreitkräfte) în 1916. Britanicii, mai conservatori, constituie Forțele Aeriene tocmai în 1918, dar acestea se bucurau de un grad foarte mare de independență, istoricii și experții în domeniul aviației militare la nivel mondial considerând că acesta este momentul în care apare pentru prima dată în lume categoria de Forțe Aeriene. Italia înființează Forțele Aeriene în 1923, deși în primul război mondial operaseră cu avioane de luptă, dar sub comanda Forțelor Tereste. SUA, deși, au înființat Forțele Aeriene ca serviciu separat în 1947, au constituit prima structură de aeronautică în 1906 - Divizia de Aeronautică ca parte a Corpului de Comunicații din Forțele Terestre. Constituirea Serviciul de Aeronautică Militară, pe 1 aprilie 1913, este și un efect al deschiderii României către progres, dialog și cooperare cu alte țări, inclusiv la nivel militar. Pe parcursul anilor 1911-1912 s-au înfiinţat trei şcoli de zbor civile, la Chitila, Cotroceni şi Băneasa-Bucureşti, unde s-au brevetat şi piloţi militari, iar prin Înaltul Decret Regal nr. 1.953 din 27 martie 1912, Ministerul de Război a înfiinţat Şcoala militară de pilotaj la Cotroceni-Bucureşti, cea de-a patra şcoală de zbor din România. Tot atunci s-a introdus şi insigna de pilot militar. Până în 1913, în şcolile de pilotaj civile şi militare s-au pregătit un număr de 21 piloţi militari, iar alţi 15 aviatori şi-au luat brevetele în Franţa (potrivit Pagini din istoria aviației militare românești. Constantin Al. Pârvulescu (1890-1945) – autor Traian Constantin Dumbrăveanu).

În 1913, arsenalul de avioane militare al României a ajuns la 34, dintre care 16 erau de tipul Bristol-Coandă. Acest tip de avion a fost proiectat de inginerul român Henri Coandă, care încă din anul 1912 lucra la uzinele Bristol din Anglia în calitate de inginer şef şi apoi de director tehnic. Între anii 1914-1916 a continuat dotarea şi pregătirea aviaţiei militare pentru a intra în luptă. Prin Decizia Ministerială nr. 305 din august 1915, s-a înfiinţat Corpul de Aviaţie Român. În felul acesta aviaţia devenea o armă de sine stătătoare, care nu se mai subordona Direcţiei Geniului. La intrarea României în război împotriva Austro-Ungariei, în 1916, Corpul de Aviaţie Român avea în serviciu 44 de avioane, 97 de piloţi şi 84 de observatori aerieni.

Ordinul "Virtutea maritimă"

în grad de mare ofițer - militari, pace

România nu a avut o tradiţie maritimă puternică; cele două principate, ale Ţării Româneşti şi Moldovei, au pierdut litoralul maritim încă din secolul al XV-lea, iar Dobrogea va reintra în graniţele ţării doar după 1878. Fără o infrastructură portuară adecvată şi fără tradiţie în domeniul navigaţiei maritime, primele decenii când România a avut ieşire la Marea Neagră au fost o perioadă de „pregătire” a infrastructurii şi cadrelor de care avea nevoie, Primul Război Mondial găsind ţara fără o flotă maritimă corespunzătoare (navele comandate în Italia şi Germania nefiind încă livrate). Pe Dunăre, după războiul de independenţă se constituie o escadră de monitoare relativ puternică pentru momentul respectiv, depăşită însă de mai numeroasa şi ceva mai moderna flotă similară austro-ungară. În discuţiile purtate în cadrul Comisiilor Speciale ale Camerei Deputaţilor din ambele legislaturi (1992-1996, 1996-2000), optându-se pentru reinstituirea Ordinului „Virtutea Aeronautică”, dar şi a medaliei „Virtutea Maritimă”, s-a decis ca pentru ambele categorii de forţe să existe un nivel identic de distincţii. De aceea, pe lângă medalia tradiţională a marinarilor, s-a instituit şi un ordin „Virtutea Maritimă”. Ordinul Virtutea Maritimă este o distincție militară românească de onoare, înființată prin Legea 461/2002 El se prezintă sub forma unei cruci albastre atât pentru pace cît și pentru război, diferența e că cel de război e prevăzut și cu douiă spade încrucișate. El se conferă prin decret al Președintelui statului ca recompensă pentru servicii excepționale aduse marinei, siguranței maritime sau acțiunilor de luptă. Ordinul Virtutea Maritimă cu însemne de pace şi de război se acordă pe viaţă.  Ordinul Virtutea Maritimă cu însemn de pace este limitat la maximum 650 de membri, împărţiţi pe grade astfel:

• Cavaler - 330, din care: pentru militari - 180 şi pentru civili - 150;
• Ofiţer - 200, din care: pentru militari - 120 şi pentru civili - 80;
• Comandor - 80, din care: pentru militari - 55 şi pentru civili - 25;
• Mare Ofiţer - 20, din care: pentru militari - 12 şi pentru civili - 8.

Micii olimpici - nov. 2019

Micii Olimpici este numele unui concurs și reviste ce se adresează preşcolarilor şi elevilor din clasele primare din învăţământul privat sau de stat. Subiectele pentru elevii de la clasele primare sunt de tip grilă, se regăsesc în revista cu acelaşi nume şi au un caracter jucăuş şi distractiv. Subiectele pentru preşcolari sunt redactate pe baza unor imagini jucăuşe şi distractive. Elevii sunt răsplătiți la fiecare etapă pentru efortul depus cu diplome, cadouri de participare și medalii. Formarea bazelor și aptitudinilor digitale pentru generațiile tinere se consolidează prin intermediul concursurilor online, dar mai ales și prin restul activităților creative pe care noi le oferim în momentul înscrierii în concurs. Se dorește ca Micii Olimpici să fie comunitatea în care părinții, cadrele didactice, preșcolarii și elevii să aibă toate instrumentele necesare pentru desfășurarea concursurilor și activităților extra curriculare. Misiunea asumată de către organizatorii acestui concurs este:

• Dezvoltarea aptitudinilor digitale pentru preșcolari și elevi prin joc și învățare este principalul nostru motor de funcționare.
• Formarea unei viitoare generație educată prin mijloace digitale, care prin testarea cunoștințelor într-o modalitate modernă și creativă pune bazele specialiștilor de mâine.

_____________ooOoo____________

O MARCĂ POȘTALĂ

DOCUMENT ISTORIC

(Regina Maria a României) - 5 Bani 

Asistență tuberculoșilor din România

Detaliu vignetă de pe o felicitare românească 

Detaliu vignetă de pe un set de șase cupoane de

raționalizare a bunurilor de larg consum

din vremea războiului civil spaniol

con_dorul@yahoo.com

MOUSAIOS - 12.04.2026

Mo - M - oN 63

1. În data de 25 iulie  2025 Banca Națională a Moldovei a lansat în circuitul numismatic mondial o monedă comemorativă cu tema 150 de ani de la nașterea lui Paul Gore. Moneda prezintă pe avers Stema Republicii Moldova; anul emisiei „2025”,inscripția „REPUBLICA MOLDOVA” în arc de cerc; „Ag 999”, valoarea nominală „50 LEI” și „22,0 g” în exergă.

Pe revers este redată efigia lui Paul Gore. imaginea stemei de familie inscripțiile cu majuscule „PAUL GORE”și „150 DE ANI DE LA NAȘTERE” în arc de cerc.

Caracteristicile tehnice ale monedei sunt:

• Data emiterii – 25 iulie 2025
• Emitent – Monetăria Statului Român la comanda BNM (Băncii Naționale a Moldovei)
• Seria – Personalități
• Tema  - 150 de ani de la nașterea lui Paul Gore
• Valoare nominală - 50 lei;
• Calitate - proof;
• Metal - argint;
• Compoziție - 999/1000;
• Greutate - 16,5 grame;
• Diametru - 30 mm;
• Formă - rotundă;
• Margine - zimțată
• Tiraj - 250 exemplare
• Autorul designului (revers) – R.A. Monetăria Statului, România.

 

Paul Gore sau Pavel a fost un istoric român basarabean, prozator și publicist, membru de onoare (1919) al Academie Române, președinte al Partidului Național Moldovenesc, care s-a născut la data de 27 iulie 1875 la Chișinău și a decedat la data de 8 decembrie 1927 tot la Chișinău. A absolvit liceul în localitatea Nikolav, regiunea Herson (1895), iar apoi Facultatea de Drept a Universității din Sankt Petersburg (1901). În 1905 ajunge judecător de pace în ținutul Orhei și în același an devine președinte al comitetului de redacție al Societății Moldovenești. În 1909 devine director sanitar și director al Muzeului Național din Chișinău, unde va activa până în anul 1918.  În 1910 este ales deputat al nobilimii și vicepreședinte al zemstvei guberniale (zemstvă = formă de autoguvernare locală). Din această calitate, Paul Gore va cere la tribună în 1912 introducerea limbii române în școli. În timpul primului război mondial a fost director general al Crucii Roșii pentru Basarabia. În 1917 devine președinte al comisiei școlare moldovenești, nou creată; pe 20 martie — președinte al Partidului Național Moldovenesc, iar pe 16 mai — al Societății Culturale Moldovenești. În toată această perioadă a îndeplinit funcția de locțiitor al comisarului Basarabiei. El a fost cel dintâi locuitor din Chișinău care a arborat drapelul României la reședința sa. În cadrul României Mari desfășoară o vastă activitate, el devenind: președinte al Comisiei Monumentelor Istorice Basarabene (1919), al Ligii Culturale, secția Chișinău (1920), membru al comitetului de conducere al Societății Române de Numismatică (1921), al comitetului Societății Regale Române de Geografie (1921), membru de onoare al Societății Istorico-Arheologice Bisericești din Chișinău (1921), membru al Ateneului român (1923), al Societății Renașterea Română, al Fundației Principele Carol ș.a.m.d. Sever Zotta îl considera un „nobil fără trufie, boier mândru dar drept, cărturar înțelept și modest, om bun și milostiv, prieten sincer și credincios, creștin evlavios și monarhist mistic, o rară manifestare a geniului rasei noastre și ultimul cavaler al Basarabiei”. Paul Gore avea la activ studii amănunțite asupra științei și artei blazonului, cunoștințele sale recomandându-l pentru numirea lui ca membru al Consiliului Heraldic al Franței, al Convenției Internaționale de Heraldică din Londra, al Societății Elvețiene de Heraldică, al asociațiilor Adler din Viena, Herold din Berlin, Sanct Michel din Bamberg, ca membru corespondent al Academiei Heraldice din Madrid etc. Gheorghe Bezviconi mărturisea că „Pavel Gore a fost primul, dar și ultimul cavaler al Basarabiei. Prin studierea trecutului a ajuns la o concepție medievală și înălțătoare a ideii cavalerismului, a neamului și a blazonului. Astfel, el a devenit unicul heraldic al Basarabiei, chiar al României întregi”. În calitate de președinte al Partidului Național Moldovenesc, a redactat un studiu în limba rusă intitulat „Culorile naționale ale românilor din Basarabia” (rămas în manuscris). Acesta își propune să demonstreze că basarabenii trebuie să utilizeze în mod firesc tricolorul românesc. În 1922 este constituită Comisia Română Consultativă de Heraldică, sub președinția lui Dimitrie Onciul. Paul Gore se va găsi printre primii membri ai acesteia, calitate în care sugerează modele multiple pentru stema României Mari. Mai jos enumăr câteva dintre scrierile sale:

• Însemnare despre cei de una credință din Basarabia (1908);
• Drepturile mazililor (1911);
• Plebiscitul din Basarabia (1919);
• Autoadministrarea și Zemstva (1920);

De asemenea, a redactat studii și articole în: Convorbiri literare, Revista istorică, Viața românească, Revista Arhivelor, Basarabia, etc.

2.  În data de 29 august 2025 Banca Națională a Republicii Moldova a lansat în circuitul numismatic mondial două monede comemorative care omagiază personalitatea poetului român Mihai Eminescu. 

Pe aversul monedelor sunt reprezentate: stema Republicii Moldova, anul de emisiune „2025”, inscripția „REPUBLICA MOLDOVA” în arc de cerc inscripțiile „Au 999,9” (Ag 999,9), valoarea nominală „100 LEI” (50 LEI) și „7,8 g” (31,1 g) în exergă iar pe revers se prezintă în plan central efigia lui Mihai Eminescu,  imaginea unei stele cu 8 colțuri și a unei cărți deschise, inscripțiile cu majuscule „MIHAI EMINESCU” și anii de viață „1850-1889” în arc de cerc. 

Monedele au următoarele caracteristici tehnice:

• data emiterii – 29 august 2025
• emitent – Monetăria Statului Român la comanda (B.N.M.) Banca Națională a Moldovei
• seria - Aleea Clasicilor din Grădina Publică „Ștefan cel Mare și Sfânt” din municipiul Chișinău
• material (compoziție) – aur (100 lei) și argint (50 lei)
• titlu - 999,9/1000
• greutatea – 7,8 grame (cea de aur), 31,1 grame (cea de argint)
• diametrul – 24 milimetri (cea de aur), 37 milimetri (cea de argint)
• forma – rotundă
• cant – zimțat
• calitatea - proof
• tiraj – 500 exemplare (cea de aur), 1000 exemplare (cea de argint)

Mihai Eminescu (nume real Mihail Eminovici) (născut 15 ianuarie 1850 la Ipoteşti, judeţul Botoşani şi decedat la 15 iunie 1889 în Bucureşti) a fost un poet, prozator şi jurnalist român, socotit de cititorii români şi de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română. Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, şi a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în şedinta din 25 ianuarie 1902. Eminescu a fost internat în data de 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuţa din Bucureşti şi apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineaţa, poetul a murit în sanatoriul doctorului Şuţu. În 17 iunie a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu – Bucureşti. A fost ales post-mortem (28 oct.1948) membru al Academiei Române. Ca fin observator și analist politic și social, prin tot ce a scris Eminescu este contemporanul vremurilor actuale. Deasupra am aplicat o fotografie a lui Mihai Eminescu la 1870 și dedesubt câteva luări de poziție ale gazetarului de excepție care a fost el și realizări ale artiștilor lumii dedicate marelui poet:

• Mita e-n stare să pătrunză orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii.
• Partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale care calcă făgăduielile făcute nației în ajunul alegerilor și trec, totuși, drept reprezentanți ai voinței legale și sincere a țării. Cauza acestei organizări stricte e interesul bănesc, nu comunitatea de idei. 
• Părerea mea individuală e că politica ce se face azi în România, și dintr-o parte și din alta, e o politică necoaptă.
• Vom avea de-acum înainte dominația banului internațional, impusă de străini. Peste tot credințele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână în mână cu sărăcia claselor lucrătoare, amenință clădirea măreață a civilizației creștine. Statul român nu mai este un produs al geniului rasei române, ci un text franţuzesc aplicat asupra unui popor ce nu-l înţelege.
• Poporul a pierdut de mult încrederea că lucrurile se pot schimba în bine şi, cu fatalismul raselor nefericite, duce greul unei vieţi fără bucurie şi fără tihnă.
• Temelia liberalismului adevărat este o clasă de mijloc care produce ceva, care, punând mâna pe o bucată de piatră îi dă o valoare înzecită şi însutită de cum o avea, care face din marmură statui, din in pânzătură fină, din fier maşini, din lână postavuri.
• Condiţia civilizaţiei statului este civilizaţia economică. A introduce formele unei civilizaţii străine fără ca să existe corelativul ei economic este curată muncă zadarnică.
• De când e lumea nu s-a văzut ca un popor să stea politiceşte sus, iar economiceşte jos; amândouă ordinele de lucruri stau într-o legătură strânsă; civilizaţia economică este mama celei politice.
• Lucrul la care aspiră toţi este de a se folosi numai de avantajele civilizaţiei străine, nu însă de a introduce în ţară condiţiile de cultură sub care asemenea rezultate să se producă de la sine.
• Cine zice progres nu-l poate admite decât cu legile lui naturale, cu continuitatea lui treptată.
• A îmbătrâni în mod artificial pe un copil, a răsădi plante fără rădăcină pentru a avea grădina gata în două ceasuri, nu e progres, ci devastare…
• Adevăratul progres nu se poate opera decât conservând pe de o parte, adăugând pe de alta; o vie legătură între prezent şi viitor, nu însă o serie de sărituri fără orânduială.
• Arta de a guverna e în România sinonimă cu arta de a amăgi poporul, de a-l cloroformiza cu utopii demagogice.
• A rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra dominaţiei ruseşti. Numele "Basarab" şi "Basarabeni" există cu mult înaintea vremii în care acest pământ devenise românesc; acest nume singur este o istorie întreagă.
• Răul esenţial care ameninţă vitalitatea poporului nostru este demagogia.
• Limba română la sine acasă e o împărăţie bogată, căreia multe popoare i-au plătit banii în aur. A o dezbrăca de averile pe care ea le-a adunat în mai bine de 1000 de ani, înseamnă a o face din împărăteasă cerşetoare...
• Când vedem dar pe "patrioţi" cumulând câte 5-6 însărcinări publice asupra lor, putem fi de mai înainte siguri că nu-şi îndeplinesc nici una cum se cade.
• Şcoala va fi şcoală când omul va fi om şi statul va fi stat.
• Limba este însăşi floarea sufletului etnic al românimii.
• Patriotismul nu este numai iubirea pământului în care te-ai născut ci, mai ales, iubirea trecutului, fără de care nu există iubire de ţară.
• Măsura patriotismului va fi dată de faptele pe care vom avea ocazia de a împlini în viitor, iar nu de profesarea nimic costisitoare a unor idei, pe care individul şi le alege după plac.
• Omul are atâta libertate şi egalitate pe câtă avere are, iar cel sărac este întotdeauna sclav.
• Fără îndoială există talente individuale, dar ele trebuie să intre cu rădăcinile în pământul şi modul de-a fi al poporului lor, pentru a produce ceva permanent.
• Echilibrul în stat e ca sănătatea în corp.
• Ceea ce istoria nici unui popor din lume n-a scuzat vreodată e laşitatea.
• Secretul vieţii lungi a unui stat este păstrarea ierahiei meritului.
• Inteligenţa este putinţa de a vedea şi reproduce obiectiv cele ce există şi se întamplă.
• Educaţiunea e cultura caracterului, cultura e educaţiunea minţii.
• Între caracter şi inteligenţă n-ar trebui să existe alegere.
• Menirea vieţii tale e să te cauţi pe tine însuţi.
• Inimă foarte caldă şi minte foarte rece se cer de la un patriot.

3. În data de 1 decembrie 2025 Banca Națională a Republicii Moldova a lansat în circuitul numismatic mondial o Monedă comemorativă din seria „Personalități” – tema 150 de ani de la nașterea Reginei Maria a României. Pe avers se prezintă Stema Republicii Moldova, anul de emisiune „2025”, inscripțiile „REPUBLICA MOLDOVA” în arc de cerc, „Ag 999” (titlu), valoarea nominală „100 LEI” și „31,1 g” (greutatea) în exergă, iar pe revers se prezintă efigia Reginei Maria a României, imaginea monogramei regale și anii de viață „1875-1938”; inscripțiile cu majuscule „REGINA MARIA A ROMÂNIEI” și „150 DE ANI DE LA NAȘTERE” în arc de cerc. 

Caracteristicile tehnice ale monedei sunt următoarele:

• Data emiterii – 1 decembrie 2025
• Emitent – R A Monetăria Statului din România la comanda Băncii Naționale a Republicii Moldova
• Seria – personalități
• Tema  - 150 de ani de la nașterea Reginei Maria a României
• Valoare nominală: 100 lei
• Calitate - proof
• Metal - argint
• Titlu - 99,9%
• Greutate - 31,1 grame
• Diametru - 37 mm
• Formă - rotundă
• Margine - zimțată
• Tiraj - 750 exemplare
• Autorul designului (revers) – R.A. „Monetăria Statului”, România.

Majestatea Sa Maria, Regină a României, Principesă a Romaniei, Principesă de Edinburg și de Saxa Coburg și Gotha, născută Marie Alexandra Victoria, din Casa de Saxa – Coburg și Gotha (născută la data de 29 octombrie 1875 în localitatea Eastwell Park, ducatul Kent din Anglia şi decedată la data de 18 iulie 1938 în Sinaia), a fost mare prințesă a Marii Britanii şi Irlandei, consoarta regelui Ferdinand şi regină a României. A fost nepoata reginei Victoria a Marii Britanii.Este mama regelui Carol al II-lea al României.  Viitoarea regină Maria a României s-a născut pe 3 octombrie 1875, fiind fiica ducelui de Edinburgh, Alfred, al doilea fiu al reginei Victoria (devenit după 1893 duce de Saxa-Coburg-Gotha), şi a marii ducese ruse Maria Alexandrovna. Maria, principesă de Edinburgh, s-a căsătorit cu Ferdinand, principele moştenitor al coroanei României, în decembrie 1892. A avut şase copii: Carol (1893 - 1953), Elisabeta (1894 - 1961), Mărioara (1899 - 1961), Nicolae (1903 - 1978), Ileana (1908 - 1991) şi Mircea (1913 - 1916).  Personalitate puternică, femeie foarte frumoasă, extrem de iubită de armată, se pare că Maria a îndrăgit cu adevărat România. În al doilea război balcanic a îngrijit în lagărul de holerici de la Zimnicea bolnavii întorşi din Bulgaria. Se pare că a avut un rol important în luarea deciziei României din 1916 de a intra în război alături de Antantă.  Regina Maria a încetat din viaţă pe 18 iulie 1938, inima ei fiind depusă la Balcic iar trupul în gropniţa domnească de la Curtea de Argeş. „Înainte de a fi condusă de la Palatul Cotroceni pe ultimul ei drum, regina a fost salutată de militari cu baionetele înfipte în pământ şi cu patul armei în sus, gest unic pe care Armata nu l-a oferit niciodată unui alt om.”  

 

TESTAMENTUL REGINEI MARIA

Ţării mele şi Poporului meu,

Când veţi ceti aceste slove, Poporul meu,

eu voi fi trecut pragul Tăcerii veşnice,

care rămâne pentru noi o mare taină.

Şi totuşi, din marea dragoste ce ţi-am purtat-o,

aş dori ca vocea mea să te mai ajungă încă odată,

chiar de dincolo de liniştea mormântului.

 

Abia împlinisem 17 ani, când am venit la tine; eram tânără şi neştiutoare, însă foarte mândră de ţara mea de baştină, şi am îmbrăţişat o nouă naţionalitate m-am străduit să devin o bună Româncă. La început n-a fost uşor. Eram străină, într-o ţară străină, singură între străini. Dar prea puţini sunt aceia cari se reculeg să cugete cât de greu este calea, pe care o Principesă străină trebuie s-o parcurgă ca să devie una cu noua ţară în care a fost chemată. Am devenit a voastră prin bucurie şi prin durere. Privind înapoi e greu de spus ce a fost mai mare: bucuria ori durerea? – cred că bucuria a fost mai mare, dar mai lungă a fost durerea. Nimeni nu e judecat pe drept cât trăieşte: abia după moarte este pomenit sau dat uitării. Poate de mine vă veţi aminti deoarece v-am iubit cu toată puterea inimei mele şi dragostea mea a fost puternică, plină de avânt: mai târziu a devenit răbdătoare, foarte răbdătoare. Mi-a fost dat să trăiesc cu tine, Poporul meu, vremuri de restrişte şi vremuri de mari îndepliniri. Pentru un timp mi-a fost dat să-ţi fiu călăuză, să-ţi fiu inspiratoare, să fiu aceia care a păstrat flacăra vie, aceia care a devenit centrul de îndârjire în zilele cele mai negre. Aceasta ţi-o pot spune astăzi căci nu mai sunt în viaţă. În acele zile mi-ai dat un nume ce mi-a fost drag; m-ai numit “Mama tuturor” şi aş vrea să rămân în amintirea ta aceia care putea totdeauna să fie găsită în clipele de durere sau pericol. A venit mai târziu o vreme când m-aţi negat, dar aceasta este soarta mamelor, am primit aceasta, şi v-am iubit mai departe, cu toate că nu vă puteam ajuta aşa de mult ca în zilele când credeaţi în mine. Dar aceasta e uitată. Atât timp am fost în mijlocul tău, încât mi se pare, abia cu putinţă că trebuie să te părăsesc; totuşi, orice om ajunge la capătul drumului său. Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veşnicie vreau să-mi ridic, pentru ultima dată, mâinile pentru o binecuvântare. Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută. Am credinţa că v-am priceput: n-am judecat, am iubit… Niciodată nu mi-au plăcut formele şi formulele, nu prea luam uneori seamă la cuvintele ce le rosteam. Am iubit adevărul şi am visat să trăiesc în lumina soarelui, însă fiecare trăieşte cum poate nu cum ar dori. Dar când îţi vei aminti de mine, Poporul meu, gândeşte-te ca la una care a îndrăgit viaţa şi frumuseţea, care a fost prea cinstită ca să fie cu băgare de seamă, prea miloasă să fie învingătoare, prea iubitoare ca să judece. N-am nici o avuţie să vă las, ceiace cu atâta mărinimie mi-aţi dăruit am cheltuit între voi: am înfrumuseţat acele locuri unde mi-a fost dat să trăiesc. Dacă toate cele frumoase iţi vor aminti de mine atunci voi fi îndeplin răsplătită de dragostea ce ţi-am dăruit-o, fiindcă frumosul mi-a fost un crez. Am redeşteptat la o viaţă nouă micul castel părăsit de la Bran, dar Tenha-Juva ( Balcicul ) a fost locul cel înfăptuit, acolo mi-a fost dat să fac din vis adevăr, şi fiindcă aceasta a însemnat pentru mine mai mult decât aşi putea tălmăci vreodată, am cerut fiului meu Regele Carol II ca inima mea să fie adusă şi aşezată la Stella Maris, biserica ce am cladit-o la marginea mării. Cu trupul voi odihni la Curtea de Argeş lângă iubitul meu soţ Regele Ferdinand, dar doresc ca inima mea să fie aşezată sub lespezile bisericii ce am clădit-o. În decursul unei lungi vieţi atâţia au venit la inima mea încât moartă chiar, aşi dori să mai poată veni la ea dealungul potecii cu crini ce mi-a fost mândria şi bucuria. Vreau să odihnesc acolo în mijlocul frumuseţilor făurite de mine, în mijlocul florilor ce le-am sădit. Şi cum acolo se găseşte inima mea eu nu vreau să fie un loc de jale ci dinpotrivă de pace şi de farmec cum a fost când eram în viaţă. Încredinţez copiii mei, inimei Poporului meu, fiind muritori pot greşi, dar inimile lor calde aşa cum a fost a mea: iubiţii şi fiţi folositori unul altuia căci aşa trebuie să fie. Şi acum vă zic rămas bun pe veci: de acum înainte nu vă voi putea trimite nici un semn: dar mai presus de toate aminteşte-ţi, Poporul meu, că te-am iubit şi că te binecuvântez cu ultima mea suflare. Necunoscând vremea ce-mi este hărăzită pe pământ hotărăsc prin acest testament ultimele mele voinţe. Binecuvântez Ţara, pe copiii şi nepoţiii mei. Rog pe copii mei să nu uite niciodată că încrederea în Dumnezeu este o călăuză în fericire şi mângâere în suferinţă. Îi rog să fie uniţi, să susţie Ţara şi să se susţie între ei. Îi mai rog să se supuie fără discordii ultimelor mele voinţe. 

Iubirea mea de Mamă pentru ei, este aceiaşi şi dacă dispun de partea disponibilă numai în favoarea unuia din ei, este numai pentru că este mai lipsit de nevoile vieţii. Aş fi vrut să pot lăsa mai multe iubitei mele Ţări în semn de dragoste necurmată ce i-am purtat şi pe care o las izvor nesecat moştenitorilor mei. Dorinţa mea fierbinte ar fi fost să înalţ o biserică mică pe fostul front de la Oneşti şi să înfiinţez un cămin cu numele meu pentru studentele de la Universitatea din Iaşi, ca amintire a zilelor grele petrecute acolo în timpul marelui războiu pentru întregirea neamului. Resimt o vie întristare că modesta mea avere, datorată generozităţii iubitului meu soţ Regele Ferdinand, şi redusă încă prin greutăţile din ultimul timp nu-mi îngăduie să fac binele ce aş dori. Iert pe cei cari m-au făcut să sufăr. Rog pe cei cărora involuntar le-aş fi greşit să mă ierte căci nu am voit să fac rău nimănui. ( … ) 

Acest testament a fost făcut, scris, datat şi semnat cu mâna mea la Tenka – Juvah, Balcic, astăzi Joi 29 iunie 1933.  - MARIA, REGINA ROMÂNIEI

Stema de Stat a Republicii Moldova constă din desenul stilizat al unui vultur (acvile) purtând o cruce în ciocul său și strângând în ghearele fiecăruia din picioarelor sale, reprezentate ca niște mâini, un sceptru de aur și o ramură verde de măslin. Pieptul păsării este protejat de un scut cu însemnele tradiționale ale Moldovei: capul de bour, privit frontal, soarele, plasat între coarnele bourului, ambele pe fond roșu, simbolizând lumina zilei, respectiv o floare pentagonală (un trandafir) și luna, în faza de crai nou, plasate ambele pe fond albastru, simbolizând renașterea. Cele două romburi sunt aranjate la nivelul de separare al roșului de albastru. Elementele distincte ale scutului sunt din aur (galbene). Emblema scutului este realizată folosind cele trei culori tradiționale ale tricolorului: albastru, galben și roșu. Stema de Stat a Republicii Moldova este simbolul oficial major al suveranităţii şi independenţei, al unităţii şi indivizibilităţii Republicii Moldova.

 

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

UN AFORISM APARȚINÂND 

LUI JANET NICĂ DIN 

OSTROVENI - DOLJ

UN CAREU DE DEFINIȚII

REZOLVAT

O EPIGRAMĂ PROPRIE

UN DIALOG EPIGRAMATIC

_________xxx_________

O MEDALIE,

O PLACHETĂ ȘI CÂTEVA INSIGNE 

DIN JUDEȚUL MUREȘ

Informații generale despre medalistică și subiectul ei de studiu, MEDALIA, poți citi în articolul “Le Havre – Franța”.

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă și culoare, confecționat din materiale diverse, preponderent metalice, purtat la reverul hainei, la șapcă, pălărie sau bască și care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenența unei persoane la o organizație, la un club, la o asociație,etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenența la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizație politică, civică, religioasă, de identificare asociații, de nivel pregătire-calificare, de participant la unele manifestări sportive, culturale, artistice și de altă natură, etc. 

Conform  DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române),  PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi  se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Combinatul chimic - Târnăveni

Semicentenarul fabricării carbidului 50 ani * 1918 - 1968

Combinatul chimic din municipiul Târnăveni, județul Mureș a apărut prin comasarea a două unități economice locale:

• Fabrica Nitrogen existentă din 1916
• Uzina Chimico-Metalurgică construită mai târziu

Acest combinat s-a divizat în anul 1989 în BICAPA şi Carbid Fox. Combinatul BICAPA Târnăveni a fost privatizat prima oară în 2002, când a fost cumpărat de o persoană fizică din SUA, a revenit ulterior în posesia statului şi a fost privatizat din nou şi închis în 2007, după ce toate bunurile au făcut obiectul executării silite. În anul 1942 Fabrica Nitrogen a produs prima placa de aluminiu. Această placă de aluminiu este expusă și poate fi admirată în cadrul Muzeului din Târnăveni. Pe placă este înscris anul 1942 şi textul “Primul aluminiu făcut în România la Uzinele Nitrogen din Târnăveni sub domnia glorioasă a M.S. Regele Mihai I şi conducerea Mareşalului Ion Antonescu la iniţiativa ing. I. Gigurtu, preşedintele societăţii Nitrogen”. La combinatul chimic, în vremurile cele mai bune, au lucart 6500 oameni, combinatul avea și echipă de fotbal unde a jucat în tinerețe renumtul Ladislau Boloni. Pe când era productiv, Combinatul Chimic producea multe produse anorganice cum ar fi: bicromat de sodiu, bicromat de potasiu, săruri de bariu, săruri de crom, sau oxid de zinc. În anul 2002  combinatul a fost închis și preluat de AVAS. Deșeurile care rezultau în urma activității combinatului erau depozitate în trei bataluri din spatele fabricii, la o distanță de câțiva zeci de metri de râul Târnava Mică. Aspectul acestor deșeuri este cel al unui „balast” oarecare, dar în componența lui există, pe lângă alte metale grele, crom hexavalent - o substanță care este cancerigenă. Cu timpul, aceste reziduuri au tot fost depozitate, iar în prezent acestea arată ca niște dealuri de steril. S-a estimat că aici s-ar afla circa 2,5 milioane de tone de material rezidual. Groapa de 32 de hectare a combinatului, unde sunt strânse deșeurile chimice, nu este securizată, așa că la fiecare ploaie, resturile toxice se infiltrează în pământ și poate ajunge în apele din apropiere, deci există aici un mare risc.

Târnăveni, mai demult Târnava-Sân-Martin, până în data de 3 mai 1941 Diciosânmartin, (în maghiară Dicsőszentmárton, zentmárton, sau Dicső, în germană Sankt Martin, Sankt-Martin, Martinskirch, Marteskirch, sau Märteskirch, în dialectul săsesc Mierteskirch) este un municipiu în județul Mureș, provincia istorică Transilvania, România, situat pe râul Târnava, care include și localitățile Bobohalma și Cuștelnic. Orașul este atestat documentar din anul 1278. Primele dovezi ale unei existențe umane datează din perioada neolitică. În aprilie  1912 Târnăveniul este ridicat la rangul de oraș și în 1913 este iluminat cu gaz. Municipiul Târnăveni este situat pe râul Târnava Mică, la poalele dealului cu același nume, în Podișul Transilvaniei. Municipiul Târnăveni este punct nodal a două șosele, care-l străbat pe directia Est-Vest și Sud-Nord, și care fac legătura cu orașele dinprejur: Sovata, Sibiu, Cluj, Iernut și colateral Tîrgu Mureș. De la Est la Vest localitatea este străbătută de calea ferată Blaj – Praid. Prin descoperirea gazului metan în 1912 orașul s-a industrializat cu:

• Fabrica de Nitrogen - 1916 – producea carbid, materiale explozibile și gaze de luptă
• Fabrica de sticlă Ardeleana – 1918
• Fabrica de cărămidă – 1918
• Uzina metalurgică
• Fabrică de mașini de uz canic și utilaje agricole
• Fabrică de spirt

La recensământul din anul 2021 localitatea număra 20604locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2011 – 22075 locuitori) dintre care:

• români – 65,02%
• romi – 11,82%
• maghiari – 11,61%
• restul – alte etnii sau necunoscută
• Componența confesională a municipiului Târnăveni astăzi se prezintă aproximativ astfel:
• ortodocși – 69,15%
• reformați – 6,76%
• penticostali – 2,4%
• unitarieni – 2,39%
• greco catolici – 2,33%
• romano catolici – 1,96%
• restul – alte religii sau nedeclarată

Câteva dintre obiectivele turistice și monumente orașului ar fi:

• Fosta Prefectură a județului Târnava Mică, azi Liceul tehnologic
• Muzeul municipal
• Biserica unitariană
• Biserica "Sfântul Gheorghe"
• Biserica romano-catolică cu hramul Sf Martin - patronul orașului
• Biserica greco-catolică „din deal”, cu hramul Sfinților Mihail și Gavril, biserică protopopială.
• Biserica protopopială ortodoxă "Sf. Treime", construită între 1939-1940; biserica ortodoxă "Sfântul Gheorghe".
• Bisericile de lemn din Cuștelnic (2) și Bobohalma

Placheta C.S.M. Electromureș - Târgu Mureș

Președinte club - Nicolae Năsăudean 

După cum arată și denumirea C.S.M. Electromureș a fost și încă este Clubul Sportiv al Municipiului Târgu Mureș care este susținut și astăzi de renumita întreprindere locală (azi societate comercială) – Electromureș. După cum se vede și pe plachetă prezentată mai sus în cadrul acestul club sportiv se practica: box, fotbal, baschet, ciclism, lupte, handbal și gimnastică.

 

În anii ’70 și ’80, Electromureș era un nume puternic pe piața românească, cunoscut pentru calitate și inovație, oferind românilor produse de care erau mândri să le folosească. Poate ai auzit de el, poate nu, dar această marcă reprezintă o adevărată moștenire tehnologică. Pornit pe la 1949 ca o mică cooperativă numită Ciocanul, Electromureș a ajuns să producă o gamă largă de componente (rezistențe, componente auto, etc.), cabluri și cablaje, electrocasnice (fiare de călcat, termoponjoane, plite electrice, radiatoare cu ulei și quartz, convectoare, reșouri, ondulatoare, etc.) și chiar boxe și amplificatoare recunoscute pentru calitate și design revoluționar, create în colaborare cu firma poloneză Unitra. La apogeu, Electromureș era un simbol al tehnologiei de top și al mândriei naționale, având aproape 9.000 de angajați și producea peste 600 de produse distincte. În 2023, ZASS România a cumpărat dreptul de utilizare al mărcii Electromureș, din dorința de a readuce la viață tradiția și calitatea de odinioară. Astăzi, produsele Electromureș sunt realizate în colaborare cu producători de renume din Europa și China, dar dorința este de a aduce o parte din producție înapoi în România, chiar în județul Mureș.

Set 2 insigne - A.S.A Târgu Mureș 

Fotbal Club A.S.A. Târgu Mureș, cunoscut sub numele de A.S.A. Târgu Mureș, pe scurt A.S.A., este un club profesionist de fotbal din Târgu Mureș, ce evoluează în prezent în Liga a IV-a. A fost fondat în 1962, apoi în august 1964 a fuzionat cu Mureșul Târgu Mureș, descendenta Voinței Târgu Mureș. Susținut financiar de Ministerul Apărării Naționale, ASA a fost considerat un club privilegiat al regimului comunist si un satelit neoficial al Steleie București. Ascensiunea a fost rapidă și în scurt timp, ASA devenind una dintre cele mai importante echipe din țară. După revolutia din 1989 militarii și-au început declinul iar în 2005, clubul a dat faliment. Intre 2008 si 2018, autoritățile locale au rebrenduit Transil Târgu Mureș în FCM Târgu Mureș, apoi ASA Târgu Mureș, dar noua entitate nu a avut continuitatea vechiului club. În vara anului 2021, ASA a fost reînființată, purtând marca originală a clubului istoric. Cea mai bună performanță a clubului a fost un loc 2 în Divizia A, la finalul sezonului 1974-1975.  A participat de 3 ori în Cupa UEFA. Între 1962 și 1989, a jucat 20 de sezoane în Liga I și restul în Liga a II-a. La finalul sezonului 2001 – 2002 echipa a retrogradat în Liga a III-a pentru prima dată în istoria sa, și echipa s-a dizolvat, în 2005, din cauza problemelor financiare. Cel mai cunoscut jucător care a purtat tricoul roș-albasru a fost Laszlo Boloni, care a jucat 406 meciuri și a înscris 64 de goluri pentru ASA. În vara lui 2021, ASA Târgu Mureș a revenit în activitate, acum entitatea având brand-ul original sub administrarea sa. Într-o conferință de presă, clubul a anunțat că această entitate este singurul succesor legal al vechii ASA, înființată în 1962 și dizolvată în 2005. „Suntem clubul care continuă tradiția fotbalistică a vechii echipe de fotbal A.S. Armata Târgu Mureș. În 2005 clubul militar a fost desfiintat și sectiunea de fotbal din cadrul clubului militar a fost reorganizată ca club privat. A.S.Armata Târgu Mureș a fost o poveste frumoasă, şi nu doar una despre fotbal, ci şi despre armonia interetnică. I-au purtat tricoul şi mari fotbalişti români (câteva nume, alese aleatoriu: Bozeşan, Ciorceri, Mureşan, Ispir, Pâslaru sau Unchiaş), dar şi mulţi de origine maghiară (Boloni, Kanyaro, Hajnal, Czako, Varodi, Solyom, Both şi mulţi alţii) care, împreună, au format o Echipă. Din păcate, povestea ASA s-a încheiat. Pur şi simplu, epoca echipelor de fotbal ale Armatei, Miliţiei etc, s-a încheiat. În vara anului 2021, ASA a fost reînființată, purtând marca originală a clubului istoric. Începând din vara anului 2025, clubul și-a marcat revenirea în Liga a II-a a României, după o absență de 23 de ani. Culorile tradiționale ale echipamentului de joc al echipei au fost:

• pe teren propriu – complet roșu
• în deplasare – complet albastru

De-a lungul vremii echipa a purtat următoarele denumiri:

• ASA Târgu Mureș - 1962-64, 1969 – 90, 1992-2005,  2021 - prezent
• ASA Mureșul Târgu Mureș - 1964 - 69
• ASA Electromureș Târgu Mureș - 1990 – 92
• FCM Târgu Mureș - 2008 - 2013
• AS Ardealul Tîrgu Mureș - 2013 – 2018

 

Juniorii evadează II

AceS - Asociația de Ciclism și Ecologie Sighișoara

Piesa de mai sus este o medalie aparte ce s-a realizat de către compania privată orădeană Medals Alex Sztankovits pentru a fi conferită participanților la competiția de ciclism Juniorii evadează II care s-a desfășurat în anul 2024 în municipiul Sighișoara. Această competiție are loc periodic sub conducerea Asociației de Ciclism & Ecologie din Sighișoara.

Ciclismul este, în sensul larg al cuvântului, deplasarea pe sol folosind mijloace de transport puse în mișcare de mușchii omului, cu precădere bicicletele. Ciclismul se împarte în două categorii: de plăcere și disciplină sportivă de sine stătătoare. Ciclismul sportiv este condus de Uniunea Ciclistă Internațională, cu sediul în Elveția. Sportul ciclism înseamnă organizare riguroasă dar și investiții însemnate în echipamentele de concurs. Printre primii locuitori ai Capitalei, care au folosit bicicleta ca mijloc de locomotie, se numarau si cateva personalitati ale vremii: N. Velescu, dr. V. Urechia, Al. Vlahuta, B. Delavrancea si Al. Macedonski. In aceasta perioada, ciclistii care doreau sa organizeze concursuri dupa modelul occidental au importat biciclete cu roata mare in fata, numite bicicle. In ultimul deceniu al secolului trecut, sporeste numarul societatilor de ciclism, apar primele curse, primele velodromuri. Inca din 1886 fusesera infiintate cluburile cicliste ”Velocitas” si ”Huniade”, iar in anul 1889 “Asociatia de ciclism” din Arad. Cursa de debut din Bucuresti, care are loc in 1891 pe distanta Otopeni – Baneasa de 10 km, este castigata de D. Dumitrescu, unde se inalta astazi Arcui de Triumf. O data cu inmultirea societatilor cicliste, se impune necesitatea coordonarii si organizarii ritmice a activitatii cicliste. In consecinta, in 1891 se infiinteaza ”Clubul velocipedistilor” din Bucuresti care va organiza un concurs oficial. In 1893, se fac intreceri pe velocipede in cadrul unei serbari de binefacere, destinate ajutoarelor oferite sinistratilor inundatiilor de la periferia Capitalei. De acum, ciclismul romanesc fusese confirmat ca o activitate sportiva, motiv pentru care se infiinteaza ”Clubul ciclistilor” in 1896 si ”Uniunea velocipedica a Romaniei” in 1897, care se dorea sa detina prerogativele unei federatii nationale. In 1900 ia nastere ”Uniunea Ciclistilor Excursionisti” si apare prima revista ciclista lunara din tara noastra, intitulata ”Bicicleta”. Inca din 1894 functiona prima scoala de invatare a mersului pe bicicleta, in spatiul pietei Victoria si al soselei Kiseleff din zilele noatre. Pe campul acestei scoli va fi amenajata o pista pe pamant lunga de 250 m, cu o turnura usor ridicata la inaltimea de cca 1,50 m. Apare, asadar, primul, velodrom din Romania, denumit ”Victoria”, proprietatea lui Alois Pucher, langa atelierul de reparat biciclete. In aceste conditii, pe langa ciclismul de sosea, apare si cel de velodrom. Pentru ca tribunele velodromului erau neincapatoare si ciclistii evoluau invaluiti de praful pistei, a aparut nevoia de a construi un nou velodrom, mai incapator si cu anexe sanitare. Initiatorul acestui proiect a fost directorul ziarului “Universul”, Luigi Cazzavillan si, totodata, reprezentant in Romania al unei fabrici italiene dc biciclete (firma ”Bianchi”). El a construit un splendid veledrom cu pista de lemn, lunga de 333,33 m si lata de 6 m. Arena a fost ridicata pe soseaua Kiseleff, in dreapta Arcului de Triumf. Inaugurarea velodromului s-a facut in 1896, prilejuind o bogata activitate ciclista de velodrom, unde au concurat ciclisti din Germania, Austria, Ungaria. In 1898, velodromul a fost demontat si pista vanduta ca lemn de foc pentru a se acoperi datoriile la fisc, ramase neachitate dupa moartea fondatorului. Dupa o intrerupere indelungata, timp in care cursele de viteza s-au desfasurat pe aleile din parcuri si la hipodrom, ciclismul de pista isi va relua activitatea o data cu construirea velodromului de la Galati (1923), din initiativa lui Ernest Flacs, presedintele Clubului Ciclist Galati. De asemenea, este consemnata existenta unui velodrom la Craiova, unde s-au derulat concursuri intre ciclistii bucuresteni si craioveni in anii 1896-1898. Dezvoltarea ciclismului de sosea si de pista, reteaua tot mai mare de concursuri si aparitia mai multor cluburi cu acest profil in Capitala si in teritoriu, au creat conditii pentru infiintarea FR de Ciclism. Acest eveniment, care are loc in 26 aprilie 1931, succede existenta celor doua nuclee organizatorice, care la vremea respectiva si-au asumat rolul de conducere si organizare a ciclismului romanesc. Aceste nuclee au fost: Uniunea Velocipedica a Romaniei (1897) si Comisiunea de Ciclism (1912) din cadrul Federatiei Societatilor Sportive din Romania (FSSR).

Sighișoara (în germană Schäßburg, în maghiară Segesvár, în latină Saxoburgum / Castrum Sex) este un municipiu situat în judeţul Mureş, România, care include și satele: Angofa, Rora, Aurel Vlaicu, Șoromiclea, Venchi, Viilor și Heitur. Undeva lângă Sighișoara se găsea cetatea dacică Sandava, iar mai târziu o fortificație puternic întărită la Podmoale constituia Castrum Stenarum (sau Capistenarum) unde au fost descoperite cărămizi cu ștampila Legiunii a XIII-a Gemina, 26 de monede romane emise între 108 - 248, opaițe romane, inele de aur cu filigran, etc. Localitatea a fost întemeiată de coloniști germani (de fapt franconi din regiunea Rinului de nord), care fuseseră invitați să se așeze în Transilvania de către regele Ungariei Geza al II-lea pentru a apăra granițele de est. În această periodă istorică oamenii de etnie germană au fost denumți saxoni, dar coloniștii germani adevărați, cunoscuți ca "sașii din Transilvania", nu au nici o legătură cu saxonii din nord-estul sau sud-estul Germaniei. Acești coloniști primesc în folosință fundus regius (pământ crăiesc) și se bucură de drepturi și privilegii deosebite. Cronicarul sighișorean Georg Kraus (1607-1679) menționează că în anul 1191 locul unde acum se află Sighișoara era locuit, dar prima atestare documentară a așezării este din anul 1280 sub numele de Castrum Sex. În anul 1298 este menționată denumirea germană Schespurch (mai târziu "Schäßburg"). La recensământul din anul 2021 municipiul Sigișoara număra 23927 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2011 – 28102 locuitori) dintre care: 65,69% - români, 12,57% - maghiari, 2,93% - romi și restul – necunoscută sau alte etnii. Componența confesională a municipiului Sighișoara astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 62,675, romano catolici – 4,09%, unitarieini – 2,51% și restul – nedeclarată  sau alte religii. Populația localității a evoluat astfel:

• anul 1910 - din totalul populației de 11.587 de locuitori, 5.486 erau germani, 3.031 români, 2.687 maghiari și 383 erau de alte naționalități.
• anul 1930 - număra 13.033 locuitori, dintre care 5.236 germani, 4.366 români, 2.896 maghiari, 356 țigani, 146 evrei ș.a. Sub aspect confesional populația era alcătuită din 5.034 luterani, 4.425 ortodocși, 1.195 reformați, 1.320 romano-catolici, 581 unitarieni, 257 greco-catolici, 161 mozaici ș.a.
• anul 1948 - din totalul populației de 15.992 de locuitori, 9.363 erau români, 6.320 germani, 2.136 maghiari, și 560 de alte naționalități.
• anul 1992 - din totalul populației de 34.537 de locuitori, 25.387 erau români, 1.327 germani, 6.948 maghiari, și 853 de alte naționalități.

Cele mai importante acțiuni culturale care au loc anual aici sunt:

• festivalul medieval - ultimul sfârșit de săptămână al lunii iulie
• festival de muzică blues - în luna februarie
• festival de film - luna iunie
• festivalul Academia Sighișoara - luna august
• festivalul ProEtnica – luna
• festivalul de muzică electronică - sfârșitul lunii - in incinta fostei fabrici de sticlărie.
• festivalul de fanfară - septembrie

Principalele monumente istorice ale orașului sunt:

• cetatea Sighișoara
• turnul ce ceas
• clădirea Primăriei
• hotelul Central Park
• casa cu cerb
• casa Vlad Dracul
• casa Nikos Beloianis
• fostul sanatoriu
• fostul cazinou maghiar

Personalități care s-au născut sau au trăit vremelnic aici sunt:

• Anca Petrescu – arhitect - 1949 - 2013
• Adrian Ivanițchi – cantautor folkist – n. 1947
• Miron Mitrea – politician – n. 1956
• Herman Oberth – inventator – 1894 – 1989
• Vlad Țepeș - domnitor al Țării Românești - 1431 – 1476
• Eugenia Vodă –critic de film – n. 1959 
• Radu Voina – jucător și antrenor de handbal – n.1950

Sus am postat stema şi o fotografie cu Primăria din Sighişoara.

Asociația de Ciclism & Ecologie din Sighișoara (AceS) este o organizație non-profit dedicată promovării unui stil de viață activ,conectat cu natura, susținem mișcarea în aer liber și responsabilitatea față de mediul înconjurător, încurajând totodată implicarea civică și spiritul comunitar. ACES promovează utilizarea bicicletei ca mijloc de recreere și transport ecologic. Ea se dedică extinderii infrastructurii pentru cicloturism și ciclism montan în zona Sighișoarei, concentrându-se pe turism activ și activități sportive nemotorizate, organizarea de competiții de ciclism, dezvoltarea durabilă și protecția mediului, implicarea socială și promovarea tineretului.

A.J.V.P.S. - Mureș

(Asociația Județeană de Vânătoare și Pescuit)

Începuturile organizării vânătoreşti din România, în asociaţii vânătoreşti locale, datează din cea de-a doua jumătate a secolului XIX. Prima societate autentică de vânătoare a fost înregistrată în România, la Bucureşti, în anul 1870. A urmat constituirea altor şi altor societăţi locale de vânătoare, după preocupările europene în domeniu, din acea perioadă. Dintre noile societăţi de vânătoare înfiinţate, reamintim doar „Uniunea Vânătorilor din Braşov” şi „Societatea pentru Ocrotirea Vânatului din Bucovina”, ambele fondate în acelaşi an, 1883. Chiar dacă începuturile organizării vânătoreşti din ţara noastră au devansat, la acea vreme, multe iniţiative similare din alte ţări europene, constituirea unei Uniuni Naţionale a  Vânătorilor din România a întârziat ceva mai mult, până după Marea Unire. De abia atunci, reprezentanţii societăţilor de vânători din fostele provincii româneşti au lansat ideea constituirii unei singure Uniuni Generale a Vânătorilor, ca entitate naţională de intervenţie eficientă pe lângă autorităţi, în scopul susţinerii intereselor comune ale tuturor vânătorilor din ţara noastră. Dar se vroia ceva mai mult. Se dorea ca Uniunea să devină purtătoarea idealurilor vânătoreşti din România, întru înnobilarea pasiuni vânătorilor, prin ridicarea nivelului de instruire a acestora şi prin exercitarea vânătorii în deplină sportivitate, numai acolo unde, când şi cum permitea legea. De la idee până la faptă nu rămăsese decât un pas. Premisele erau deja create, prin înfiinţarea la Sibiu, imediat după Primul Război Mondial, a „Reuniunii Vânătorilor pentru Ocrotirea Vânatului din Ardeal”. Entuziasmaţi de acelaşi ideal, se constituia, şi la Bucureşti, în 5-7 iunie 1919, „Uniunea Generală a Vânătorilor”. În Bucovina, la Cernăuţi, fiinţa, după cum s-a precizat deja, „Societatea pentru Ocrotirea Vânatului din Bucovina” (Jagdschutzverein). Constituirea unei singure Uniuni Naţionale a Vânătorilor în anul 1921, pe când fuziunea „Uniunii Generale a Vânătorilor” cu  „Societatea pentru Ocrotirea Vânatului din Ardeal” era ca şi realizată, s-a amânat din cauza unui incident, cunoscut sub denumirea de „incidentul Scraba”, care a pus în pericol, pentru moment, realizarea unirii. Totuşi, în 26 mai 1922, cu ocazia unei Adunări Generale Extraordinare a Uniunii Generale a Vânătorilor, la care au participat delegaţi ai societăţilor de vânătoare din întreaga ţară, ai „Societăţii pentru Ocrotirea Vânatului din Ardeal” şi ai „Societăţii pentru Ocrotirea Vânatului din Bucovina”, s-a decis, în sfârşit, fuziunea. 

 

Data de 5 iunie 1919 reprezintă aşadar momentul constituirii „Uniunii Generale a Vânătorilor”, iar cea de 26 mai 1922, data de naştere a „Uniunii Generale a Vânătorilor din România”. În anul 1948, cunoscut ca an al unor profunde transformări politice impuse din exterior, Uniunea Generală a Vânătorilor din România a fost desfiinţată, în locul acesteia fiind înfiinţată, prin Decretul 211/1948, Asociaţia Generală a Vânătorilor din România (A.G.V.R.), persoană juridică, de utilitate publică. Asociaţia Generală a Vânătorilor din România a moştenit astfel, prin lege, membrii, patrimoniul privat, precum şi celelalte drepturi şi obligaţii ale fostei Uniuni Generale a Vânătorilor din România, fiind succesoarea de drept a acesteia.În anul 1953, Asociaţia Generală a Vânătorilor din România a fost transformată, prin H.C.M. nr. 3126/1953, în Asociaţia Generală a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi din România (A.G.V.P.S.), alipindu-i-se acesteia şi asociaţiile şi societăţile private de pescari sportivi. În concordanţă cu împărţirea teritorială din acea perioadă, membri vânători şi pescari sportiv ai A.G.V.P.S. din România erau organizaţi în filiale regionale cu personalitate juridică, la rândul lor împărţite în filiale raionale. Caracterul asociaţiei şi al patrimoniului acesteia a rămas, în continuare, 100% privat. Aici admiri sigla AGVPS din România. A urmat anul 1968, care, prin noua împărţire administrativ-teritorială a ţării în judeţe, a determinat o nouă reorganizare a A.G.V.P.S. din România, de această dată în asociaţii judeţene (39) şi din municipiul Bucureşti (6) ale vânătorilor şi pescarilor sportivi. Reorganizarea a avut loc ca urmare a unor dispoziţii administrative, în condiţiile respectării întocmai a prevederilor Decretului nr. 31/1954. Toate reglementările legale, care au urmat cu privire la  vânătoare, la pescuitul sportiv şi la portul armelor au nominalizat consecvent şi au instituţionalizat astfel A.G.V.P.S. din România, fiind mai apoi definită cu claritate, prin prevederile Legii nr. 26/1976, ca „organizaţie obştească, cu personalitate juridică şi cu statut propriu”.

 

Asociaţia Generală a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi din România (A.G.V.P.S.) este persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, care reprezintă, în plan intern, interesele a peste 150 de asociaţii afiliate, în care sunt înscrişi peste 90% din vânătorii români şi peste 80% din pescarii cu domiciliul sau rezidenţa în România, iar în plan extern, interesele tuturor vânătorilor şi pescarilor sportivi din ţara noastră. Data de 5 iunie 1919 reprezintă momentul constituirii „Uniunii Generale a Vânătorilor”, iar cea de 26 mai 1922, data de naştere a „Uniunii Generale a Vânătorilor din România”. Această formă de organizare a suferit mai multe transformări și convulsii până să ajungă la formatul de astăzi. Au fost perioade când au existat și organizații paralele în acest domeniu de activitate. Sus am postat logo-ul Asociației generale a vânătorilor și pescarilor sportivi din România. 

Capra neagră (Rupicapra rupicapra) este un animal care face parte din familia Bovidae, subfamilia Caprinae. Ea este răspândită în regiunile muntoase din Europa şi Asia Mică. Animalul are o înălțime între 110 si 130 cm, are o coadă scurtă (maximum 8 cm), având înălțimea la greabăn de 75 cm, cântărind între 30 și 50 de kg. Are un corp relativ scund, picioare musculoase cu copită despicată, un gât relativ lung terminat cu un cap scurt prevăzut la ambele sexe cu două coarne inelate și încovoiate spre îndărăt. In spatele coarnelor se găsesc două glande care secretă în perioada de împerechere un lichid cleios cu miros neplăcut. In timpul verii capra neagră are o culoare spălăcită brun-roșcată, partea inferioară a corpului fiind alb gălbui, având pe spate o dungă neagră. Iarna culoarea caprei este brun închis, brun negricios, fiind alb pe abdomen și picioare, capul fiind de culoare albă-gălbuie, pe creștet având o dungă de culoare închisă

Cerbul, denumire ştiinţifică - Cervus elaphus - este un mamifer ierbivor. Caracteristice pentru cerb sunt coarnele ramificate care, de obicei, cresc numai la masculi și culoarea brun-roșcată. Ca ordin de mărime, masculii au greutăți cuprinse între 180 - 300 kg, iar ciutele între 80 - 150 kg. Masculii pierd coarnele la începutul fiecărei luni martie, fenomen care se întinde, în funcție de vârsta și vigurozitatea fiecăruia dintre cerbi, chiar până în luna mai. La viței, atunci când împlinesc vârsta de 1 an, în luna mai, începe creșterea primului rând de coarne, creștere care se termină în septembrie. Aceste coarne sunt, de regulă, sulițe lungi de 20 - 30 cm, fără rozete. Un cerb poate trăi până la 20 de ani. Cerbul se adăpostește în zonele cu păduri întinse, care cuprind porțiuni de poieni sau luminișuri cu izvoare, care le oferă liniște și posedă surse de hrană. Sezonul de vânătoare este cuprins între 1 septembrie - 15 decembrie pentru masculi, iar pentru ciute se termină mai târziu, la 15 februarie. Trofeul îl constituie coarnele cu craniu sau cu o parte din acesta. 

Peștele este un animal vertebrat, craniat, ce trăiește în mediu acvatic. El respiră oxigen dizolvat în apă. Se cunosc aproximativ 29000 de specii de pești. Știința ce se ocupă cu studiul peștilor se numește ihtilologie. Peștii sunt animalele cele mai puțin dezvoltate dintre craniate. Corpul este fusiform, are forma hidrodinamică, dar poate fi turtit dorsoventral. Este alcătuit din 3 părți: cap, trunchi și coadă. Peștii au 2 tipuri de înotîtoare: Perechi (pectorală și abdominală) și neperechi (dorsală, codală și anală). Cele perechi au o structură stabilă, fiind formate din piesele osoase ale centurii scapulare și pelviene. Ele ajută peștii să se scufunde în apă, să facă rotații, să mențină corpul într-o poziție normală. Cele neperechi sunt pliuri ale pielii, susținuți de raze osoase externe. Înotătoarea codală participă la propulsarea înainte a peștelui, înotătoarele anale și dorsale participă la menținerea echilibrului în timpul înotului. Pielea este acoperită cu un mucus secretat de celulele glandulare tegumentare. Corpul este acoperit cu solzi protectori sau plăci osoase de origine dermică. Colorația este determinată de cromatofori, celule care se află sub piele și conțin granule de pigmentare.

Poliția locală - Târgu Mureș - 0000

Conform Legii nr. 155/2010 care reglementeaza activitatea politiei locale, politistii locali au atributii in următoarele domenii: ordine si liniste publica, circulatie, disciplina in constructii si afisaj stradal, protectia mediului, activitate economica și evidenta populatiei. Legea il obliga pe polițiștii locali sa participe, alaturi de institutiile abilitate, la activitati de salvare si evacuare a persoanelor si bunurilor periclitate de calamitati naturale ori catastrofe, precum si de limitare si inlaturare a urmarilor provocate de astfel de evenimente. De asemenea, el trebuie sa identifice cersetorii, persoanele fara adapost sau copii lipsiti de supravegherea si ocrotirea parintilor si sa ii incredinteze serviciului public de asistenta sociala, care sa le rezolve situatia mai departe. Politistii locali sunt cei care se asigura ca stapanii unor caini agresivi sau periculosi (cum sunt considerati cei din rasele pitbull, rottweiller, dog argentinian, mastiff sau ciobanesc caucazian) isi respecta toate obligatiile pe care le au vizavi de cresterea si ingrijirea acestora, fiind abilitati sa sanctioneze proprietarii care incalca prevederile legale. Totodata, politistii locali sunt cei care constata contraventii si aplica sanctiuni pentru nerespectarea normelor legale privind convietuirea sociala, pentru faptele constatate in raza teritoriala de competenta. În cadrul poliţiei locale se organizează:

• structura de ordine şi linişte publică şi pază a bunurilor;
• structura din domeniul circulaţiei pe drumurile publice;
• structura de disciplină în construcţii şi afişajul stradal;
• structura de protecţie a mediului;
• structura de activitate comercială;
• structura cu atribuţii pe linie de evidenţă a persoanelor.

 

Târgu Mureș, mai demult Mureș-Oșorhei, Oșorheiu, Târgul Mureșului (în maghiară  Marosvasarhely, Székelyvásárhely, Vásárhely, Újszékelyvásár, Újvásár, în germană Neumarkt, Neumarkt am Mieresch, în latină Novum Forum Siculorum) este reședința și cel mai mare municipiu din județul Mureș, situat în centrul regiunii istorice Transilvania, România, pe ambele maluri ale cursului superior al râului Mureș. Orașul numără aproximativ 150000 de locuitori. Săpăturile efectuate de către arheologul Istvan Kovacs au confirmat faptul că teritoriul de azi al orașului Târgu Mureș a fost locuit încă din preistorie. Au fost descoperite o serie de locuințe preistorice, resturi de oase, vase de lut, obiecte de cremene și de bronz, mici statuete de pământ datate ca fiind din 2000 î.Hr. Săpăturile arheologice au scos la iveală urme umane din epoca pietrei lustruite, a celei de bronz și din epoca a fierului; s-au descoperit și vestigii aparținând culturii Criș, cea mai veche cultură neolitică din România. Primele izvoare scrise privitoare la secui datează din anul 1116, când au fost menționați, alături de pecenegi, ca alcătuind avangarda cavaleriei ungare. Ca popor asociat maghiarilor, secuii au fost colonizați în sistemul de prisăci medievale de-a lungul graniței. Secuii se aflau în serviciul militar al regilor Ungariei. Astfel, prima mențiune a lor, din anul 1116 îi descrie ca participanți la bătălia de la Olsava, sub comanda regelui ungar Ștefan II. Sus am postat stemele interbelică, comunistă și actuală ale municipiului Târgu Mureș și drapelul orașului, iar dedesubt pozele câtorva monumente arhitectonice și istorice inconfundabile târg-mureșene, din vremuri diferite.

Fabrica de zahăr

Cazarma

Templul romano catolic

Liceul militar

Baia de aburi

Abatorul

Sinagoga

Biblioteca Teleki

Clădirea Albina

Muzeul secuilor

Județul Mureș este situat în centrul Podișului Transilvania din România. El are o suprafață de 6714 kilometri pătrați, numără aproximativ 581000 de locuitori și are reședința în municipiul Târgu Mureș. Numele județului provine de la râul Mureș care îl străbate de la N-E spre S-V. Din punct de vedere administrativ județul este compus din 4 municipii - Târgu Mureș, Sighișoara, Reghin și Târnăveni, 7 orașe - Iernut, Luduș, Sărmașu, Miercurea Nirajului, Sovata, Sângeorgiu de Pădure și Ungheni precum și 89 de comune. Sus am postat stemele interbelică, comunistă și actuală precum și harta județului Mureș, iar dedesubt pozele câtorva monumente istorice și arhitectonice reprezentative pentru județ, din vremuri diferite, dar și alte locuri de vizitat pe aceste meleaguri, cât și unele trimiteri poștale ilustrate.

Fabrica Nitrogen - Târnăveni

Vederi - Viforoasa

Vederi - Gălăteni

Vederi - Batoș

Vederi - Archita

Castelul Huszar - Apalina

Vederi - Abuș

Vederi Apold

Vederi - Bogata

Vila Cristina - Sovata 

Castelul - Albești

_____________ooOoo_____________

O MARCĂ POȘTALĂ

DOCUMENT ISTORIC

D.D.S.G.(?) Gepack Control-Marke

BRĂILA - GALAȚI - 20 Bani  

Detaliu vignetă de pe o felicitare englezească

Detaliu vignetă de pe un set de șase cupoane de

raționalizare a bunurilor de larg consum

din vremea războiului civil spaniol

con_dorul@yahoo.com

MOUSAIOS - 10.04.2026